Călător în spațiul estic
Dusterică, astăzi am fost mândru de tine. Cred că sunt printre puținii oameni, care vorbesc cu mașinile lor.Printre puținii oameni care recunosc acest lucru. Te-ai ținut mândru, după o mașină, cu adevărat…ei bine, tre’ să recunosc… mai scumpă ca tine. A fost și puțină nebunie, dar mai trebuie din când în când şi din asta.
Continue reading “Operațiunea Piatra Cetii: Oamenii sunt nebuni”
Mai 2015-Sunt pentru prima dată pe Valea Barnarului, Munții Bistriței. În fața noastră, se întinde un drum de macadam, perfect pentru Duster. Accelerez și spre surpinderea mea, rulez fără probleme pe această suprafață cu 60 km/h. Mașina zburdă, iar eu savurez aceste momente. În spate, un nor mare de praf, stârnit de noi, se încolăcește printre copacii deși din jur, după care dispare. În gură, am un puternic gust de bere nefiltrată. Noaptea am petrecut-o, la o fostă casă de vânătoare a nomenclaturii comuniste. Continue reading “Valea Barnarului: Grota Viselor și gustul de bere”
Umblam “în gol”, conducând, de ceva vreme pe o stradă îngustă, mărginită de pomi, mari și sănătoși, în Suceava. Casele oamenilor scăpătați după revoluție sau prinși în jugul băncilor, apar una câte una cocoțate pe dealurile de la periferia Sucevei. GPS-ul nu mai știe nimic, la el figurând doar câteva numere, într-o hartă datată 2013. Acum, sunt zeci de numere în plus, tot atâtea case dispuse nu numai linear ci și lateral.
Sătul să tot umblu aiurea, mă opresc la primul restaurant, care îmi iese în cale, pentru a cere informații despre cazarea mea. “Bună ziua…Caut Casa de oaspeți din Suceva, situată pe strada Brădetului Nr 1?…Este aici, lângă, sus pe deal”, vine răspunsul unei doamne, care se uită curios, la pantalonii și ghetele mele de munte, la tricoul meu puțin transpirat în piept și care, într-un final trage o concluzie simplă: “Ați venit cu marfă, deci… aprovizionarea…vedeti că prin spate se intră” Răspund repede, precipitat: “Nu! Nu sunt cu marfă, voi sta acolo.” Doamna, mă mai cântărește odată din ochi și îmi spune scurt, neîncrezătoare, mișcându-și capul stânga-dreapta “Haideți cu mine, lângă geam, Casa lui Ceaușescu, se vede de aici“
La ieșirea din Peștera Cetatea Rădesei (foto:Bartok Feri)
Stația țârâie și un simplu “Am ajuns!”, se aude din mașina cealaltă. Ne dăm jos din Duster și cumva leneși, pășim spre mașina din față, unde Feri și ai lui, se pregătesc de explorare. După câteva minute, ajunge și mașina condusă de Csabi. În alcătuirea, Feri, Carmen, Monica, Csabi, Mihaela, George, Helen, Alin, Mirela și eu, suntem 10 turiști, români, plecați de câteva zile de la casele lor, dornici să vadă sau să revadă locuri frumoase din România. Ca atare, ne aflăm în partea nordică a Platoului Carstic Padiș, Munții Bihorului, unde cu frontalele pe cap și mâncarea prin buzunare, deoarece timpul ne presează și mai avem și alte obiective de văzut, ne îndreptăm spre Peștera Cetatea Rădesei.
Valea Ighielului se desfășura calmă și monotonă în jurul meu. Prin parbrizul ușii din spate a Loganului, valea rula în fața mea ca un film într-un cinema vechi. Bolovani mari, trunchiuri de copaci aflați în descompunere, prăbușiți într-o albie care spumega de apă din belșug, umbroasă și fericită totodată, mă purta spre mașina lăsată, jos. Suntem în zona, în care muntele își termină dominația, iar piemontul (Trascăului) format în materiale cărate odinioară de ape, din zona montană, au format un cadru propice, dezvoltării așezărilor umane. De câteva minute, un om amabil, m-a luat în mașina lui. După ce voi lua Duster-ul din Ighiel, mă voi întoarce după camarazii mei, rămași undeva după lacul cu același nume, cu rucsacii în spate, visând și ei frumos pe o vale care a provocat tremur în vorbă și grăbiri inutile, undeva sus, deasupra Ciumernei…
Alexandru Borza, fondatorul Grădinii Botanice din Cluj-Napoca, părintele botanicii româneşti, dar şi preot greco-catolic, şcolit la Blaj, jud Alba, făcea în preajma anilor 1920, primele propuneri, ca resturile unui vechi platou calcaros, localizat la marginea dinspre Arieş a masivului Muntele Mare, unitate componentă a Apusenilor, să intre în componența unei rezervații ştințifice, de natură botanică, geologică, dar şi peisagistică. Sunt primele demersuri de includere a unei zone deosebit de sălbatice, dar şi de importanța ştințifică, în ceea ce mai târziu se va numi, Rezervația Scărița Belioara.
Coborâm alături de trimisul Luanei, de ceva timp prin întunericul nopții. Era așa de noapte în pădure, încât dacă închideai ochii, întunericul nu era așa de mare ca si cand aceştia, ar fi fost deschisi. În urma noastră veneau restul, obosiți și ei de câte am văzut în acea zi…
27.04.2014 Cu trimisul Luanei, m-am întâlnit în dimineața următoare. La început nu mi-am dat seama că “el” este, apoi odată cu trecerea timpului, realizăm că trimisul este cu noi…
Am intrat în curtea mănăstirii, certat de Leo că vorbesc prea tare şi nu sunt pios când calc în locuri sfinte. Mă maimuţăresc şi mai tare, iar omul mă ignoră continuîndu-şi drumul pe aleea plină cu pietriş fin, de lângă o biserică mare, ortodoxă. Fie vorba între noi, nu prea sunt liniştit de felul meu. Muzica în surdină nu o pot asculta, iar de tăcere în locuri sfinte, nu poate fi vorba. Am fost adoptat de sânul unei ţigănci, nou născut fiind, mama, rămânând fără lichidul dătător de viaţă. Probabil din cauza asta am atâta energie în mine…
Continue reading “Mândrie naţională”
