Târgu Mureș, malul Mureșului : în care Demeter își dă seama că dacă omenirii îi este dat să’i fie bine, atunci lumea nu mai trebuie să aibe urmași.

Prin oraș râul curge liniștit, iar într-una din porțiunile urbane pe care le străbate, apa aproape că stă. Lângă malurile pline de stuf mișună animale de tot felu’. Digul construit, un rambleu destul de înalt, domină pe o parte râul cu lumea lui higrofila, iar pe partea ailaltă un câmp fără niciun rost la o primă vedere, plin de nuci.
În ziua aia Demeter era destins, pregătit să facă, cum ar veni, show. De la brâu în sus, poartă un tricou subțire, supraelastic, cu guler, iar peste tricou stă o vestă cu buzunare crem, două pe o parte, imitație din piele. Pantalonii de trening albaștri cu trei dungi albe pe ei cad perfect peste pantofii fără șiret, de toată ziua. Numărul dungilor contrastează cu numărul buzunarelor, cu numărul dungilor de pe tricou și chiar și cu numărul pantofilor. Știindu-l bine, însă, pe Demeter, cât accent pune el pe chestia asta par/impar devenită deja ideologie la el , m-am mirat, dar nu am zis nimic. Probabil dacă Dumnezeu ar fi fost Demeter, omul ar fi fost tot cât e o înșiruire de membre, de organe pare. Din acest punct de vedere, Demeter gândește sau a gândit aproape ca Dumnezeu atunci când El a creat lumea și omul. Acum, cu dungile astea trei, a fost o scăpare, ceva nu s-a legat …

Continue reading “Târgu Mureș, malul Mureșului : în care Demeter își dă seama că dacă omenirii îi este dat să’i fie bine, atunci lumea nu mai trebuie să aibe urmași.”

Roua, județul Harghita : în care cunoscându-l pe Demeter, omu’ meu, mi-am dat seama că cel mai bine pe lumea asta te simți atunci când o înjuri.

Demeter mă primise ca de obicei
Calm, rece, ceva înjurături aruncate în ambele limbi către găinile din calea lui, către câinele ce nu se mai oprea din lătrat, către jumătatea de cismă decupată ce îl putea arunca în cap oricând dacă nu era suficient de atent și cam atât. Multă vreme legat de aceste înjurături rostite în limba română, m-am întrebat dacă Demeter o făcea doar pentru mine sau așa înjura el de obicei, în două limbi…

Continue reading “Roua, județul Harghita : în care cunoscându-l pe Demeter, omu’ meu, mi-am dat seama că cel mai bine pe lumea asta te simți atunci când o înjuri.”

Prejmer: în care nici lui Comă, nici lui Picior și nici celui zis Miliardaru’ nu le pasă de nimic pe lumea asta.

Combinația dintre căciula de miel, ciobănească și geaca sport, neagră, ce avea mare pe spate cusut, direct de firmă, virgula de la Nike, îl făcea să fie inconfundabil în acest grup. Pantalonii de stofă și perechea de bascheți la fel. Da, din acest punct de vedere, el era un personaj. Adică, în țărănimea lui, nu semăna cu nimic și cu nimeni. Luat însă pe’ndelete și dacă ai fi stat acolo între ei, ți-ai fi dat seama că nimic nu îi deosebea, nici măcar hainele, pentru că unuia îi ziceau Miliardaru, altuia Comă, iar altuia Picior. Erau toți la fel și era, cumva, inedit să stai acolo în fața barului și să auzi dintr-o dată, Salut Comă! , Miliardare ce faci? Te fac o bere? sau Picior, vezi că diseară trec pe la tine. Vezi că vin cu una de 18 ani ce arată că una de 30. Să bagi la teracotă bine înainte că de nu te sparg.

Continue reading “Prejmer: în care nici lui Comă, nici lui Picior și nici celui zis Miliardaru’ nu le pasă de nimic pe lumea asta.”

Cernobîl, Ucraina: în căutarea semnelor trecerii mele.

Anul 2016, luna august, foarte cald, cu trei ani înainte să apară serialu’, în orașul părăsit Prypiat.

Evghenia mestecă tacticos ultimele napolitane luate cu ea dintr-un magazin de la ieșirea din Kiev. Treaba și-a făcut-o bine, încă o dată, ducând un grup de curioși până la câțiva zeci de metri de reactorul explodat de la Cernobîl. Acum suntem în fața fostului cinematograf din Prypiat. Intrăm. Înăuntru e întuneric și multă dezordine. Câteva rânduri de scaune cu tapițeria ruptă au supraviețuit potopului uman numit hoție, desfășurat după cataclism. Totu’ e praf.

Continue reading “Cernobîl, Ucraina: în căutarea semnelor trecerii mele.”

Sântana de Mureș : ceasu’ ultimilor duminici

Când ceasul ultimelor duminici se va fi oprit din bătut, de abia atunci poți spune că timpul este al tău, că îl poți controla și că de aici încolo poate să te doare în șpiț de tot, îmi spuse cu destulă sictireală în glas omul ce cultiva munca albinelor din lunca Mureșului. El însuși folosise această remarcă, această caracterizare a muncii lui, pentru că nu îi plăcea să i se spună apicultor. Cum tot el considera că lumea prea folosea aceste denumiri în exces și prea se pricepeau toți dintr-o dată la toate, de parcă toți au făcut de când îs ei școala de apicultor, școala de tâmplar, școala de bucătar, de marochinărie, de grădinărit în timpu’ liber, de șurubărit, de asamblat, de reparat mașini și biciclete, de împletit ceva, de creat rahaturi din orice, de creat și crescut copii, așa ca un lucru făcut atât de intens și de impus cumva, de parcă până la noi, noi cei de acum, nimeni nu a mai știut să îl facă, în veac…

Continue reading “Sântana de Mureș : ceasu’ ultimilor duminici”

Georgia, Stepansmida: În care Micuța Rusoaică se simte aici ca acasă

La începutul lui august, în vara anului 2008, cu siguranță pentru Micuța Rusoaică din Siberia debutul Jocurilor Olimpice de la Beijing nu erau pe primul plan. Ratase plecarea de sezon, spre mare, poate cea mai importantă din punctul ei de vedere și cea la care visa de multă vreme. Muntele ori alte destinații, la acel moment, o interesau prea puțin dornică ca orice locuitor al Siberiei să simtă căldura soarelui, briza Mării și distracțiile ei.

Continue reading “Georgia, Stepansmida: În care Micuța Rusoaică se simte aici ca acasă”

Rîmetea, jud Alba-în care Piatra Secuiului nu se va pupa niciodată cu Székelykő…

Când eram copil, pe strada mea a poposit Zsofi. Era înaltă, frumoasă și mai ales tânără. Câteva șuvițe de păr negru îi populau fruntea albă, rotundă și încă nedospită. Mersul șprințar, pasul mare, trăda o fire energică, iar vorba românească, încă nesuficient stăpânită, scotea în relief șovăirea, rușinea, dar și dorința lăuntrică de a învăța. Zsofi era, de loc, din Rîmetea, județul Alba, iar la Blaj venise cu treburi. Educatoare sau învățătoare fiind, trebuia să educe copiii maghiari, de aci, în limba ei maternă.

Continue reading “Rîmetea, jud Alba-în care Piatra Secuiului nu se va pupa niciodată cu Székelykő…”

Georgia, introducere: întâlnirea cu Giorgi patriotul și de ce aici, vaca, dintr-o presupusă reclamă la o ciocolată Occidentală, nu are nicio valoare în lumea Orientului.

Trebuie ca în mintea copilului să fi fost spectaculos. Nici nu avea cum să fie altcumva, atât timp, cât în soarele strălucind parcă ca niciodată pe cerul albastru în aceea dimineață, tatăl său să apară în ochii lui atât de mândru și atât de măreț, încât pentru multă vreme de atunci înainte, prin toată copilăria lui, a purtat acea imagine în mai toate clipele sale de visare, atribuind-o de multe ori unei creațiuni mitice, unui zeu fără nume- dar totuși zeu– sperând ca odată într-un viitor, încă nedefinit în mintea lui, să ajungă și el așa.

Continue reading “Georgia, introducere: întâlnirea cu Giorgi patriotul și de ce aici, vaca, dintr-o presupusă reclamă la o ciocolată Occidentală, nu are nicio valoare în lumea Orientului.”

Doamna Bochiș, profesoara de muzică și Enigma Otiliei

Multă vreme am rămas în minte cu imaginea lui George Enescu legată, însă, de romanul “Enigma Otiliei”. Întotdeauna, până la vizionare, credeam că dacă s-ar face un film, cadrul sonor neapărat ar fi trebuit să fie din Enescu. Când, apoi, l-am văzut într-un final și mi-am dat seama că m-am înșelat, nu m-am mai uitat deloc la el.

Continue reading “Doamna Bochiș, profesoara de muzică și Enigma Otiliei”

Blog at WordPress.com.

Up ↑