Vărșag, Harghita, la izvoarele Târnavei Mari : studiind trogherimea lor, rămânem cu prezența impecabilă a unei țigănci deosebite.

Râul Târnava Mare iasă pentru prima dată la lumină din dunga unei păduri. Până în dreptul unui bolovan destul de mare și apoi încă cam 1 km bun mai la vale, râul acesta emblematic pentru mine curge sub forma unei înmlăștiniri, absolut fără niciun Dumnezeu, în care cu greu se poate distinge, la nivel de simbol, cristalinu’ unei ape de munte, greu încercat, uzitat și evocat în toate descrierile aiurea din ziua de azi.

Involuntar, locul este însă marcat, dar nu printr-o bornă autentică, ci printr-o anvelopă imensă de Taf abandonată. Lucru’ acesta, recunosc, nu mi-a displăcut absolut defel, ba din contră m-a atras plăcut, ca o notă ironică de autentic local și de ce nu, ca utilitate. Mai apoi, pe marginea ei, am stat câteva minute pentru a-mi trage sufletul istovit de atâta căldură. De pe cauciuc, mai la vale de “zona nimănui” , se poate vedea cum  râul începe să prindă contur. Versanții se ramifică, apele se adună, iar în doar 2 km, pe raza localității Vărșag, cursul Târnavei Mari poate fi definit ca unul eminamente montan. Practic doar de aici descrierile își au, oarecum, rostul în scris.

Izvoarele Târnavei Mari

Aici, la Vărșag, oamenii s-au pus exact în locurile în care strămoșii lor veniți din localitatea Deal, de peste munte, își pășunau animalele. Cu timpul, se pare că ei au înțeles că transhumanța aceasta nu își mai are rostul și au rămas, dar legătura cu locurile de baștină  încă există. La zile senine, oamenii locului spun că din observatorul de aici, de deasupra localității, unul de altfel foarte înalt, se poate vedea statuia celui mai mare “Iisus Hristos maghiar” din Europa de Sud Est și primul după cel din Rio, ridicat în zona satului Deal, aproape de Odorhei.

Am ajuns la Vărșag către orele amiezii, fără niciun gând de a verifica autenticitatea lucrurilor. Între ipocrizia lor și prostia noastră nu ai ce alege. Vârfurile munților erau neclăite cu nori și în zăpușala ce a pus stăpânire pe loc, nu ai fi dat doi bani pe culmile împădurite ale Harghitei și Gurghiului, vrând mai mult să te întorci de unde ai venit decât să rămâi pe aici.
În curtea alimentării, maghiarimea bea așezată la masă, sub nuc. Lume răblăgită, de sat chert. Dincolo, peste pălanc, grădinița. E zi de sărbătoare la noi, la ei nimic, copiii în curte cântă. Era ca atunci când te nimerești în ușa beciului de la bloc, vecinii chefuiesc și tu nu știi dacă să intri sau nu. Îți vine să faci cale întoarsă, dar adunătura, după ce la început râde de tine, te prinde cumva și te ține’n loc. Se bea ritmic, sacadat, apăsat și în tăcere și mai ales se bea bine, cu plăcerea celui ce o face zilnic, de o viață . În timp ce preșcolarii din curtea grădiniței cântă un cântec în limba maghiară, vocile localnicilor din curtea birtului se ridică și ele, domină într-un final cântarea copiilor, cu fel de fel de vorbe, cu înjurături, cu durerea în cot al celui ce nu îi pasă de nimic din jurul lui, după care se trage un gât de băutură, o înjurătură, un râgâit, apoi totul se potolește și iar pornește. Când semnele dintre mine și ei se termină, ca într-un limbaj pe cale de dispariție, rămas fără cuvinte, intervine forțarea de a vorbi în românește și lumea aceasta începe să se strâmbe, să o ieie nădufu’…

În mai când am mai fost pe aici, pe lângă considerațiile de mai sus, am fost impresionat și de frumusețea unei țigănci tinere. I-am dat un măr, ea l-a luat, mi-a spus simplu mulțumesc, i-am spus cu plăcere, apoi m-a întrebat dacă sunt ungur, i-am spus că nu, că sunt român, la care ea, țiganca, mi-a răspuns simplu “Bravo! După care păcat… Nu credeam că sunt și din ăștia pe aici, credeam că ești ungur” și a plecat cu mărul meu neînceput, legănându-și șoldurile. Cumva, eram dezamăgit, pentru că vroiam să-l rup în două, să-l împart cu ea, după care ea să plece cu o jumătate, iar eu să rămân cu aialaltă. Era îmbrăcată într-o rochie lungă, roșie, cu bluză albă și în pantofi cu toc, cu zalele alea a lor  galbene ce îi colorau pieptul. Am rămas acolo, pironit locului și trăirilor multă vreme, cu bicicleta lângă mine privind-o cum dispare.
Atunci, în jur, mirosea a gutui galbene, dar nu știu de unde și a primăvară cu flori de cireși prin care, din când în când, cineva ar presăra soc stingher …
Dar cu tot nădufu’ ce a cuprins brusc locul, totul nu mai era așa, căci era ca atunci când ai mâncat prune ce ți-au căzut rău, dar trebuie să stai drept, calm și să vorbești.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: