Muntenegru, Balcani : când ieșirea din starea de lene înseamnă crimă, moarte, ucidere.

Pe vremea Iugoslaviei, muntenegrenii erau cu lenea. S-au făcut și încă se fac concursuri de care stă mai mult fără să facă nimic. Chiar acum un an a fost ultimul. La Podgorica, în capitală, au stat câțiva întinși pe jos privind cerul, într-un parc, mai mult de o zi. Pentru mine a fost impresionant. Adevăru’ e că ce dracu să și faci pe o coastă a mării unde nu trebuie să îți bagi iarna oleandrul în casă că îl pișcă geru’!?


Parcă acuma îl văd pe patronu’ de la campingu’ din Bar, cum stătea toată ziua, după ce seara băga un chef cu amicii. Stătea pe un scaun rupt, din ăla de bar, alb, uitându-se la rodii, la pomerano cum zicea el, la struguri, la smochinele pe care nu dădea doi bani și pe care nu le aduna niciodată, dar mai ales la măslinii vechi de câteva sute de ani, așteptând recolta. La el erai ca în Grădina Ghetimani. Doar Isus mai lipsea, să vină să ne mântuiască, că în rest toate erau. Zicea : My friend, livada e moștenire de la tata. El a moștenit-o de la tatăl lui. Eu în fiecare an aștept să se coacă măslinele, fac uleiu’, după care vin unii după el, îl cumpără tot și îl duc în Austria. Au clienții lor, nu mă interesează. Vin și încarcă butoaiele. Eu nu fac mai mult, la piață nu merg. M-am săturat să mă târguiesc cu rușii. La un moment dat eram tentat să nu mai culeg eu și să fac uleiu’. Adică să vină altcineva să le adune. Au zis că fac ei ăsta dacă mai las din preț. M-am gândit serios dacă să îi las, mă gândesc și acum, mă gândesc la tata, numai că el e mort și atunci ăsta râde cu subînțeles…

Campingul omului meu din Bar, Muntenegru

Apoi ofta, dar după nemțălăii care nu mai veneau așa de mulți ca înainte de Pandemie, după rușii cărora, totuși, merită să le iei doar bani și să îi trimiți acasă . Întotdeauna, după astfel de seri, dimineața hidroforul se bloca și atunci mirosea teribil a ulei ars în care s-a prăjit peștele seara. Nu știu dacă era o legătură sau doar coincidență. Cum erai suit pe un platou, sub o faleză calcaroasă imensă, chiar dacă nu vedeai marea, aveai impresia că ești pe malul ei, la o cherhana ca vai de mama ei, ascultând o muzică împuțită la un scuipat de apă și așteptai pala aia de vânt salvatoare, venită cu valul, una firească, care să ducă mirosul, să îți limpezească gândurile, dar ea nu venea și atunci știai unde ești. Venea în schimb același oftat, sacadat, al omului meu ce stătea toată ziua pe scaun,nealungat de nimic, de nicio treabă…

Pod roman traversând râul Moštanica , în apropiere de Niksic, în Muntenegru. Greutatea reliefului îl face să iasă și mai mult în evidență. Îmi închipui un trecut în care oamenii munților de aici se întâlneau și schimbau impresii, păreri, lucruri petrecute la ei și nu la alții, aici, pe aceste poduri. Posibil ca tristețile într-un astfel de cadru să îi fi afectat mult de a lungul vieții lor. Dezlănțuirile apăreau, mă gândesc că tot aici pe poduri. Crimele tot aici, după care mortul dispărea în apă. Răzbunarea întotdeauna a stat la pândă în astfel de locuri. Poduri, colțuri, străzi întunecate.



Alaltăieri însă, la Cetinje, un oraș cu o mănăstire superbă, unu’ s-a certat cu cineva, nu se știe cauza, în casa lui, după care a împușcat 11 oameni, dând buzna în șase case. Intra într-o casă, Pac! , iarăși în alta, iarăși Pac! Pac! și tot așa. E drept, Cetjnie nu e lângă mare, iar oleandrul aici e ținut în butoi și trebuie băgat în casă toamna târziu, altfel îl pișcă frigul. Oamenii că îs de la munte sau nu, odată ajunși aici, întotdeauna, într-un final, ei devin pișcați de ceva. Muntele nu iartă, e urâcios. Spre deosebire de Mare, fața Muntelui nu e îndreptată către oameni. El te tâmpește, te face mut, transformându-ți creierul în ceva diform. Doar profani pot crede altceva despre munte. Printre omorâți erau și doi copii. Până la urmă, pe ucigaș , l-a împușcat un alt civil ce nu se știe cum, dar avea întâmplător la el o armă. Acum toată lumea tace acolo, nimeni nu vorbește cu presa. Se fuge de cuvântu’ rostit sau nerostit, cum ar fi zis un amic cu adevărat scriitor, de pe Facebook. Unii zic că droguri, alții că nebunie pură, cumva că i-a sărit capsa ăstuia de prea mult pișcat de munte veninos, alții că Muierea bă!, Ea a fost de vină!, iar pe grupurile secrete, că e răzbunarea sângelui și acum se va declanșa și mai dihai. Va fi baie de sânge, ca pe vremuri, așa zic unii. Oricum ar fi însă, se pare că ‘n Balcani ieșirea din starea de lene a fost mereu ceva special, nu ca la oamenii normali. Mereu ceva periculos, indiferent de amplitudinea evenimentelor. Un fel de catarsis local ce naște nepotrivirea cu lumea din jur.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: