Cătun Pleta, sat Țibău, comuna Cârlibaba : de vorbă cu Nikanor Trișiuk, un huțul sau când vorbele se scuipă ca după un imens rumegat.

Cătun Pleta, așezare de huțuli aproape de Cârlibaba, bine de tot urcată în Obcina Mestecănișului. Acces cu doiu’, cu căruță, cu 4×4 autentic. Mult nu mai este nici pân’ la frontieră. Miros de ferigă, de pișat de vită, de om cu munte, de ce trebuie. Nicanor Trișiuk, un huțul zice :
-Am făcut astăzi 65 de ani. Bei o bere?
-Nu
-Ești pocăit?


-Da. M-a pocăit volanu’. Râde. Râd și io. În gură am gust de lapte de pasăre. Aș trage, totuși, o gură de bere. Pe nădufu’ ăsta merge. Burta huțulului, când omul ăsta râde, îi sare în sus ca o tiribombă. Se uită la casă. Ultimele zile ale lui în ea. A vândut-o. Oricum nu mai stă aici, stă la Moldova Sulița. Aicia mai vine doar pentru fân, animale, una alta.


Azi noapte a plouat. Cerul e mare, prea mare, fără pauze, ar trebui să fie, totuși, cu pauze, cu nori mari albi ca de lapte de pasăre și între ei alb . Între ei, însă, albastru mult, mult prea mult. Nu se pupă. Ca să fie lapte de pasăre, tre’ să fie gălbui, ca în copilărie când îți punea mama în farfurie duminica, după felul unu, după felul doi, după ce veneai de la meciu’ de județ. Așa, nu mai e nimic, nici loc de închipuire, de visare, de nimic ce merită închipuit într-un vârf de munte aiurit, într-un cătun, fie el și de huțuli mutați cu totu’ dintr-o lume în alta.


După ploaia asta de azi noapte, norii ăștia par mai degrabă călugări iezuiți plecați la spovedanie, pângăriți până acolo de un ortodoxism vechi. Altceva, decât ceea ce trebuie să fie ei pentru fiecare din noi…
Nicanor tușește una, mă trezește. Afară stă iarăși să chicure. Îl văd cum dă peste cap o grenadă de Neumarkt dintr-o gură, mi se face iarăși poftă, își șterge spuma de pe fața grasă, aprinde o țigară de contrabandă și zice :
-Câți mai suntem aici, zici? Trei, atâția mai rămân după mine. Între noi grăim huțulește. Dacă vine unul din Kiev la mine ? Da, merge, și zice un merge din ăla alungit spus, de parcă ai avea un e în gură toată viața și ai vrea să scapi neapărat de el, să-l scuipi departe, să te simți liber după ce-l lepezi, să nu te mai țână ‘n loc și pentru asta îl tot ții între limbă, dinți și cerul gurii, cauți să-l pui pe direcție și-l mozolești ‘continuu, ca să-i aflii forma cea mai aerodinamică.


-Mieeeerge, se lovește huțuleasca noastră cu ucraineana, scuipă el dintr-o dată cuvintele astea. Cum nu!? Mieeerge, și scuipă a doua oară vorbele. Mai stai ?
-Da…
-Stai atunci să dau la gaini mancare și mă ‘ntorc. Se duce în spatele casei de lemn. Zice gaini și nu găini, mancare și nu mâncare, ca tanti Veta, o bătrână din copilărie, bunica unui pretin de atunci, Gabi, un vecin cu care umblam toată ziua fără să știu niciodată la cât îi ceasu’, de la Târnavă pe Cil și de pe Cil la Târnavă. Ea mai zicea și rațuște și nu rățuște, babacei și nu bobocei, dar alea erau alte vremuri, vremuri memorabile, în care nici prin cap nu îți trecea să scapi de literele pe care, oricum, de abia le-ai fost aflat, trăind cu impresia că niciuna dintre ele nu îți vor influența și acapara cuvintele de mai târziu…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: