Cârlibaba, Suceava : monumentul lor vs monumentu’ lui Iancu de Hunedoara de la Târgu Mureș.

Ungurii, regimentu’ 6, cantonat pe timp de pace la Subotica în Serbia de azi, alături de Legionarii Polonezi, duc greul bătăliei de la Cârlibaba (Fluturica) în primul război mondial. Avansul trupelor rusești este oprit, astea sunt date înapoi către Moldova, practic ele nu intră în Transilvania peste Pasul Prislop.

Ofițerii austrieci din spatele liniilor de bătălie, strategii morții și a vieții, jubilează. Suntem în 1916. După bătălie, un ofițer polonez nota cu uimire în jurnalul său amănunte legate de jaful moscalesc, adică rusesc, la care a fost supusă localitatea Ciocănești, despre frumusețea caselor ornate de acolo, despre faptul că în ele, pe pereții odăilor, printre icoane cu sfinți ortodocși, erau portrete ale împăratul Wilhelm al Germaniei, al împăratului Fraz Iosif al Austriei, al sultanul și al Maicii Domnului din Częstochowa, semn că în părțile astea, oamenii au crezut în Est și ‘n Moscova, cum zicem noi acum, doar când vine vorba de religie,iar sultanu’ e moment infim din perioada în care se spunea în popor că nici la turci nu a fost așa de rău ca la ruși. După bătălie se ridică pe valea Cârlibabei, în apropierea localității Iedu, un monument pentru unguri, iar în Cârlibaba, în centru’ localității, lângă biserica poloneză, unu’ pentru polonezi.

O pată de culoare acest monument istoric pe drumul care leagă Cârlibaba de Izvoarele Sucevei pe valea cu același nume.

Cel pentru unguri cade pradă buruienilor și resentimentelor, iar cel pentru polonezi prosperă, adică e vopsit și îngrijit an de an. De austrieci, nimic. Ei rămân doar în acte, ca și acum. Tot acum, dar mai încoace, oamenii din Cârlibaba, românii, scot din buruieni monumentul regimentului maghiar și îi dau o altă față. Scriu pe el ce se cuvine în astfel de cazuri atât în românește cât și în ungurește, și nimic în latină, cum e la Târgu Mureș, la Iancu de Hunedoara, într-o încercare de a fenta lumea, spunând că noi nu suntem de niciun limb, că noi nu stăm în colțuri separate, pe culori puși, că suntem o comunitate unită, dar noi știm bine că nu e așa, că fiecare e pe sula lui și pe vorba lui despre ălalalt, da’ una spusă doar pe ascuns, printre dinți ori a zeflemea. Practic cuțitele se țin în teci.
Oricum ar fi e totuși Chestie de respect, dar e bine că românu’ uită repede, nu-l interesează, e îndestulat și ce e important e că nepriceperea și habarnismul lui din îndestularea asta vine, că altfel cine știe ce ar ieși. Mutimim Greciei și Bulgariei pentru faptul că ne-au dat marea lor.

Într-un oraș ponosit ca Târgu’ Mureș, transportul în comun este la fel. Cu toate acestea, marile știri de aici le aflăm.

PS : ieri seară în Kosovo s-au scos din nou cuțitele. Un moment intens așteptat de mine, cu o singură dilemă : ăștia sau Bosnia. Peste toate astea, e vorba că unul din butoanele roșii ale Europei a fost ușor, da’ ușor de tot apăsat. La Sfântu Gheorghe mai există unul. Și în 2016, primarul de acolo ne-a spus că știe de el și nimeni nu l-a contrazis, iar Viktoraș, verișoru’, între timp devenit și maestru’ bucătar cu diplomă luată la Băile Tușnad, în sosurile panonice în care trebuie să se scalde toate popoarele din interiorul bazinul Carpatic, ne-a zis că și el știe de acest buton.