Cătunul Buc, Sat Brodina de sus, comuna Izvoarele Sucevei : Umbrele strămoșilor uitați de Mîhailo Koțiubînskîi

Cătunul Buc, Obcina Brodinei. Câțiva kilometrii de frontiera cu Ucraina.
O asociere de 15, poate 20 de case alcătuiesc un cuib “huțulesc” tipic urcat pe munte, pe culmile lui. Pe moment, ezit însă, îmi e rușine din neștiință să folosesc această caracterizare, pentru că încă nu știu ce se consideră acești oameni. Am nevoie de niște confirmări, dar până la urmă o fac și scriu cuvântul acesta inventat. Nu sunt ca restul oamenilor, adică nu mă consider meșter în ceva, pornind de la o simplă pasiune. Nu pot da concluzii definitive. Nu sunt ca cei care fac mobilă din PAL, se consideră tâmplari și chiar își vând munca, una superficială și mediocră. Pe cea mai proeminentă ridicătură e biserica cu cimitirul. Senzația e fantastică.

Tot ce pot să gândesc într-un astfel de loc e că scriitorul ucrainean Mîhailo Koțiubînskîi, în nuvela sa “Umbrele strămoșilor uitați”a ticluit-o bine: omul se naște și devine special doar când își dorește să fugă după un demon toată viața lui, iar când îl prinde să’i placă să și moară. E ca o neîmplinire împlinită. Când demonul se ascunde în văgăuni sau pe culmi, îl cauți, îl găsești și mori, bineînțeles, că altceva pe pământ nu mai ai ce face, iar când demonu’ s’ascunde în muierea cea mai nărăvaș, ca în scrierea pomenitaă mai sus, cauți s’o faci să te iubească, iar după, când ai impresia că Gata! ai vrăjit-o, e a ta, de fapt te vrăjește ea pe tine și tu ca prostul te ofilești cu zile și iarăși mori, că alta a iubi și “a nu muri”, nu se mai poate. Senzația asta, oarecum caldă pentru mine, odată ajuns și într-un astfel de loc, într-un cimitir obscur dintr-un vârf de munte, este fantastică. Mă gândesc că aici devine greu să sapi în pământu’ chetros după un mormânt de Doamne ajută unde să ‘n gropi omu’. Mortu’ împlinit cum ar veni. Omu’ are nevoie de el, de mormânt, cum are nevoie de toate cele spuse mai sus după care fuge și după care se moare împlinit.

Câteva cruci alcătuiesc micul cimitir al cătunului Buc.



De la câțiva kilometri de aici, din satul ucrainean Krîvorivnea, Koțiubînskîi a scris o nuvelă cu multe pasaje marcate de demoni, în care omul stă mereu sub influența spiritelor și a tradițiilor locale și, inevitabil, așa cum se întâmplă mereu în astfel de cazuri, bolunzește.
Sunt singur pe munte sau cel puțin așa îmi doresc să cred că îs în aceste momente. Când urc panta către prima casă din cătun, mă gândesc la Ivan, huțulu’din nuvelă, la cum a iubit-o el pe una de a murit și cum nu a știut să se oprească după moartea ei, să rămână așa văduv cum e, la cum călătoresc unii fără noimă spre te miri ce zone aiurea, pline de înălțime goală, și la cum o iubea Ivan pe una în iarbă ce era dracu’ ‘n persoană și el nu știa, iar când ajung la casa asta, îmi închipui scena’ ‘mormântării unui huțul din carte, căci casa, tinda și camera din spate erau la fel ca cea din nuvelă.

Oamenii își croiau drum către priveghi noaptea, cu făclii în mâini, ce punctau văile și pantele muntelui ca luminițele într-un plin război. Ploua de rupea afară, totul era fleașcă, cu miros de beci, adică becistic și oamenii suiau mai mult pe brânci Obcina. Este o scenă apoi, pe care după ce o citești și vii aici, doar la cojoacele muieri ăsteia, a doua a lu’ Ivan, dezbrăcată ‘n iarbă, te mai poți gândi. Încerci să îți imaginezi unde e colțul de pajiște cel mai potrivit pentru a face și tu asta, însă chiar dacă ai găsi pajiștea, câmpul cu flori ce v-ar putea acoperi de ochii lui Dumnezo, că altfel toți v-ar vedea, îți vor fii lipsi’ inevitabil cojoacele, dacă nu și muierea, toată încinsă de dorință satanică și de toate alea. Afară e cald și umed și parcă se potrivește…



Bărbatu’ din fața mea nu mai are nevoie de dragoste, de trădare, de sânge, de ură, de patimă, de femeia absolută, una demonică, de cojoace rupte de pe trupul ei și, într-un final, de distrugerea finală, așa cum le-a avut Ivan pe toate, pe care fiecare dintre noi ar trebui măcar să ni le dorim, ca să nu trăim o viață fără pasiune, una absolut degeaba. E bătrân. Caut de la el să obțin amănunte despre o biserică albastră, mică, ce se vede pe un pinten de munte, dincolo de noi, în zare. Este blond și alb la față, departe de trăsăturile noastre latine. Dacă mă iau după astea, atunci mulți de aici îs corciți cu noi, căci câțiva sunt mai negricioși, parcă ușor arși de soare. Recensământul din ’30 îi dădeau ca majoritari. Acum, în’ 92, aproape toți s-au declarat români, un fel de asimilare socială, dar dacă stai de vorbă cu ei, zic că sunt huțuli și vorbesc un grai pe care l-au învățat în casă. Nu știu să zică ce, care e ăla, cum se numește, dar zic că e ba ceva din rusă cu ceva, ba ceva din ucraineană cu ceva, ba o chestie doar a lor, dar ceva’ul ăla e nedefinit. Îs dați ca ucraineni, dar după unu’ de acolo de sus și după una de jos din Brodina, nu ar fi, că nu se înțeleg cu unu’ din Kiev. Cert e că știu românește perfect, dar acasă vorbesc o limbă fără românisme.

Un nume de pe una din crucile cimitirului din Buc. Fantastic sună acest Aftansie!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: