Sat Nikojevići, Serbia: când știi, îți dai seama, că dacă vine iarna, omul se duce inevitabil spre moarte.

Serbia. Podișul Zlatibor. Sat Nikojevići. Casele familiei Terzić, locu’ de  baştină al  antrenorului de volei Zoran Terzić, își ițesc acoperișurile. 20 ani cu trofee la naționala Serbiei și câțiva petrecuți și în România. Cândva, mare fiind, se presupune că a lăsat fileul întins între pomul de pere și pomul de mere, și a plecat.

E o chestie să pleci de aici  din fundatura lumii cunoscute și să reușești în asemenea hal. Mai sus e Skržuti, satu’ lui Pavle, prietenul meu, apoi …Rožanstvo…apoi Kriva Reka…Vara se ivește în mintea mea împreună cu câteva drumuri mai mult sau mai puțin asfaltate pe care am traversat zona. Incredibil cum mergeai și parcă niciodată locul acesta nu se mai termina și mereu dădeai în fundături. La radio bâzâia Occidentu’, angoasa locului acesta, turcismele și Turbo Folku’, iar la la un moment dat Radio România Cultural. Ce dezamăgire, căci nu vroiai nici cum să te întorci înapoi în realitate.

Acum, zăpada și frigul sunt crâmpeie de viață amară ce vin să deranjeze ca la un spectacol fals, de mimă, oamenii ce se dau impresionați în fața ei deși suferă amarnic. Iarna, nu are cum să placă oamenilor, dar ei insistă.

De undeva de departe baba Jelika suduie oamenii, pentru că aceștia nu au  curățat cărarea de zăpadă. Se lasă seara peste casa  ei. Până dimineață, luna întinde drumul lumii mâncată de ger. Pitulată’n odăi, cu siguranță baba deșiră la sânu-i amurguri deșarte

În imaginația mea, de acolo de sus, deși case nu mai sunt sau se văd slab, ele totuși există, stau răsfirate, greoaie, trainice, gata să se prăvale una peste alta, din ‘nalt până jos la foc automat, cu oameni, cu vise cu animale cu tot, la fel cum vara se înșiră spre iarnă, la fel cum gândul omului cu gâtu’ prins în lanțuri, iarna se duce inevitabil într-un singur loc. Spre moarte.