Cafeneaua 112, Târgu Mureș : când melodia Walking on broken glass a lu ‘ Annie Lennox însoțește frustrările unui cioban.



-Va exista vreodată dreptate pe pământ, va veni și vremea aia, și atunci patronu’ meu va plăti pentru asta, îmi zise ciobanu’ de la Sibiu, pentru care am făcut cândva pe șoferu’ întrucât aproape țapăn într-o seară polițiștii i-au luat carnetu’. De atunci, de când ne-am întâlnit și m-a rugat dacă nu cumva știu un șofer de ocazie și m-am oferit eu, gratis, am rămas oarecum buni amici.


-Nu am vrut să se ‘ntâmple fra’ toate astea, continuă în timp ce uitându-se în jur cu băgare de seamă, ca să-l nu vază nimeni, turnă ușor în cafei doi deții din ceva tare. Ca marii trogheri ai marilor localuri de altădată! Localul ăsta, însă, nu era din ăla. Era hipstereală, nu cine știe ce, dar mă gândesc că nici nu era ca bocăza unde el lâncezea ore în șir de fiecare dată după ce își lua banii. În jur câțiva studenți, doi, un tip și-o tipă pe scaune cu laptopul într-un colț și noi. Muzică bună. Annie Lenox.
-E drept că atunci imediat, a doua zi, au dispărut și oile. Da’ ce dracu să fac căci înainte cu o zi dispăruseră fra’ și dulăii. Rămăsesem chel la stână. Adormit-au câinii de mieunatu’ mâțelor, astfel nu îmi pot explica cum luchii ce au venit după oi i-au luat prima dată pe ei și apoi a doua zi au vint și după oi. Mă gândesc acuma că dacă mai stăteam fra’ la stână, a treia zi vineau, traznească ‘n ei luchi și mă luau și pe mine…

Mă uit cu destulă simpatie la el. Nu ne cunoaștem de mult, dar îmi e drag și îmi pare rău că l-a dat impostorul ăla de își zice patron afară. O fi fost totuși și vina lui…
-Și acum? Ce o să faci? îl întreb făcându-mă preocupat de soarta lui, cu toate că oricine din local dacă l-ar auzi, l-ar întreba asta, fără să îi pese, însă, nimănui cu adevărat de soarta omului în cauză.
-Merg la Sibiu fra’. Nevastă, copii. Găsesc eu altă stână, alte oi și alți luchi. Aici las două muieri, acolo dau de una. Chierd fra’ pe toate planurile. Asta e. Hai să merem. Să nu mă mai aduci aici data viitoare! E 7 lei cafeiu
De bani ăștia juma’ de săptămână beau altundeva. Și cum pula mea umbli în șlapi, șosete și pantaloni scurți prin oraș!? O mai văst dracu așa ceva!? Parcă ești oltean la piață cu lebeniță.

Ieșim din bar când în el Annie Lenox se apucă să cânte Walking on broken glass. Piesă de piesă. O pun, ca de obicei într-un playlist ideal al fiecărei zile, la Piesa zilei de azi și o trimit și unei gacici drăguțe. Numele cântecului e cumva ca toată viața amicului meu și a noastră în general. Ce clișeu oribil folosesc aici, mă gândesc eu, și mai mai să’imi sară șlapu’ de oltean din picioare.

Apoi trecem pe lângă un bătrân ce taie cu o foarfecă imensă gardul viu, încurajând-l ca atunci când obosește să lase unealta grea pe capota mașinilor parcate până în zidul casei lui, pe tot trotuarul, de nimeni ce umblă pe jos nu mai poate să treacă. Are de unde să aleagă pentru asta. Una și una. După care ne strângem mâna.
Cum se îndepărtează, mă gândesc că nu îi stă bine pe drept ci într-un vârf de deal, ca oricărui cioban, iar eu să îl văd de jos, în apusul soarelui. Numai că în loc de bâta de cioban, mie îmi apare că în mâini ține o foarfecă mare de fier, ca aia de tundea bătrânul gardu’, iar în juru’i în loc de oi sau câini stau lupi. Umbra se așterne peste Casa Sindicatelor din Târgu Mureș, la fel cum taman atunci e posibil să cadă și peste vârful de deal unde l-am întâlnit pe acest om. Cumva, înfrigurat de cele închipuite, grăbesc pasul.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: