Satul Sub Pădure: în care de Florii am simțit că în sfârșit lumea va pieri și m-am bucurat.

Țiganul, un adevărat atlet, se opri în fața mea și pe un ton grav îmi spune că trebuie să stau locului, să nu mai înaintez niciun pas, până când el mergând lângă Sonia, o să aibe de grijă ca ea, cățeaua, să nu se dezlege și să ne rupă oasele. În același timp într-o curte, restul țiganilor ‘mestecând niște numere de înmatriculare, simplu, ca pe niște cărți de joc, cad la învoială după lungi dezbateri pentru cel de Vrancea, cu care astăzi vor circula, întrucât drumul mare în sfârșit s-a uscat.

De câteva minute sunt aici și, oarecum, savurez totul ca pe o victorie. Îmi închipui culegeri ilustrate cu satele de vis ale României, poze cu conace vechi, mâncăruri și obiceiuri tradiționale, brunchuri și îmi vine să râd. România nu e asta, dar n’ai cui să’i zici toate astea. Pe lângă ele, văd și documentare cu satul acesta în vremurile lui bune, dar deja prea sunt modern și abandonez.

Ca un vulcan noroios stă balta încă neuscată din centrul așezării. Doi copii de țigani pozează impecabil lângă ea. Se anunță o zi bună de Florii la Sub Pădure.

Sătul, mă întind pe iarbă într-o curte abandonată. O cățea mare, fără stăpân, fătată în viționi de curând, mă vede, dar îmi dă pace. Înțelege și ea până la urmă: Să fii atât de aproape de dezmembrarea mult dorită, nu e de ici de colo și iarăși, nu e pentru oricine. Închid ochii. În jurul meu totul stă să cadă, dar îmi place nespus. Probabil, dacă Apolo ar fi aici, cel ce se zice că ar fi capabil să ridice Pământul doar cu o mână, atunci cu siguranță ar ridica fără probleme și acest sat deasupra copacilor, l-ar scoate din vegetație, cum scoți morcovul din pământ, scuturându-l bine, și astfel lumea ar rămâne în pielea goală.

Deschid ochii. Gălăgie. Un preot coboară anevoie dintr-o căruță trasă de un măgăruș. Un copil cu probleme mintale se cearta cu câinii, iar ăștia nu îl înțeleg și cedează ei până la urmă. Ce ironie! Vizibil nemulțumit de tot, de călătorie, de satul acesta, de meseria pe care acum trebuie să o facă pe niciun ban că ăștia, țiganii, nu îi dau nimic, preotul, un neica nimeni, intră într-o casă, căci biserică nu mai este, unde mă gândesc că până la urmă își va face serviciul fără niciun Dumnezo. Din așezarea cea mai apropiată, până aici, un apicultor rămâne împotmolit în noroi și blastamă cu părerea de rău izvorâtă din focul celui ce crede că Dracul și Muierea, doar ei și nimeni altcineva, l-a pus să se avânte până aici. În așezarea vecină doi ciobani belesc un miel, după care se pun cu toată familia și vecinii din jur călare pe grătare, beri și muzică. De la ei aflu că în satul din care vin, nu mai există oameni ci doar vreo 15 țigani.
E duminică, de Florii și nicicând gustul că dispariția lumii se apropie, în sfârșit, nu a fost mai aproape.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: