Târgu Mureș : gaborii de pe strada Mircea Robu și alte considerații.

După ce aruncă ligheanu’ cu zoaie direct în stradă, găborița înjură ceva neînțeles printre dinți. Pe grătarul gurii de canalizare a apei de ploaie rămâne buretele cu care aceasta a spălat farfuriile, cratițele și tacâmurile. De ieri, se adaugă autocolantul răzuit de pe o sticla de apă minerală, hârtia de pe borcanul de muștar de alaltăieri, o coajă de săpun rămasă probabil dintr-una din dimineți, iar de când lumea, un strat de grăsime ce noaptea dă, sub licărirea iluminatului stradal ecologic, clipe de luciu’ feeric.

În tot acest timp, pe gardul curții din vecini, o echipă de muncitori de la gaz montează contorul, după spusele lor a treia oară în două luni, deși acolo nu stă nimeni de ani buni, iar tot în vecini, de această dată peste celălalt gard, o familie de maghiari tocmai ce își iau rămas bun de la părinți. Lungul drum spre Budapesta, într-o mașină superbă, va fi făcut în zgomotul baxurilor de pufuleți bine îmbălsămat cu miros de mici, căci în Ungaria, după spusele lor, mici nu sunt, muștar de Daneș nici atât și ușor ușor, viața devine prea ca la austrieci.

În plină zi, e drept, cu toate florile copacilor din jur strada asta pe care trec intenționat mereu la pas, încă miroase a sărbătoare, cumva a urzici, deși ele nu se văd și nu știu de ce a miros becistic, ca de tot felul de lucruri vechi, înghesuite într-un dos răcoros, ca de pivniță, de care uiți.
Portierele se închid, mașina pleacă, bătrânii se duc în casă, meșterii învârt ultima tură de filet, găborița recuperează buretele, etichetele și parcă și grăsimea ce dă luciu metalului în plină noapte ar sta să se ridice, urmând-o. Clipele se regrupează, întorcându-se în timp. Ca într-un film pus pe invers lumea ar fi revenit la normal, dacă dintr-o altă curte, ziua’n amiaza mare și în văzul toturor celor ce trec pe acolo, o altă găboriță nu i-ar fi turnat unui bărbat gol pușcă, apă în cap dintr-o găleată . Era mică de statură, mult mai mică ca el, da’ muiere și pentru asta a avut nevoie de un scaun, pe care s-a și cocoțat, făcând totul mai departe cu naturalețea omului ce face asta zilnic, parcă de zeci de ani și căruia niciodată nu o să-i poți schimba obiceiu’…