Azi, la moară la Sântioana. Mă uit după unu’ ce avea o căruță plină ochi cu saci cu grâu. Mă uit la calu’ lui. Fără a fi pasionat de cai îl întreb totuși, așa într-o doară, ca să treacă timpu’:

-Uncheșule, câți ani are calul matale?
-Cinci
-Asta cam cât însamnă la ei? Tânăr mă gândesc…
-Cam cât un cochil numa’ bun de dus la sapă la cucuruz…Atunci adaug că îl simt că poate mai mult.
-În plină vară, nu?
-Ie, să curgă apa pe el ca zoaiele de pe haine când le clătești.
-Și pe mumă’sa?
-Și pe ea trăsnească în ea muiere, că m-o’ nervat de cum s-o trezât…și râde cu satisfacția unei ciuzi pe care și-o ține demult timp ascunsă și căruia de abia acum i-a dat drumul.
-Strașnic cal atunci, mai adaug…Doamne ajută, să’l folosești sănătos și de acum înainte!
-Mama lui. ‘Mi mai drag ca muierea și copilu’ la un loc, după care îi trage una peste buci, calul nici nu clipește, iar praful ce iasă din bucile lui se amestecă cu praful făinii din jur, cu praful ridicat de pe marginea drumului de utilajele agricole și la final cu prafu’ din capul oamenilor de acolo, de la moară.

demeseriecălător