Cernobîl, Ucraina: în căutarea semnelor trecerii mele.

Anul 2016, luna august, foarte cald, cu trei ani înainte să apară serialu’, în orașul părăsit Prypiat.

Evghenia mestecă tacticos ultimele napolitane luate cu ea dintr-un magazin de la ieșirea din Kiev. Treaba și-a făcut-o bine, încă o dată, ducând un grup de curioși până la câțiva zeci de metri de reactorul explodat de la Cernobîl. Acum suntem în fața fostului cinematograf din Prypiat. Intrăm. Înăuntru e întuneric și multă dezordine. Câteva rânduri de scaune cu tapițeria ruptă au supraviețuit potopului uman numit hoție, desfășurat după cataclism. Totu’ e praf.

Cu tot întunericul din jur, Evghenia ne conduce cu siguranța dată de omul care a mai fost pe aici. Câștigă bani peste medie, dar uneori recunoaște că și ea se întreabă dacă nu cumva, în viitor, repetatele incursiuni în zona de excludere nu îi vor afecta, într-un final, sănătatea.
Mă întreb care a fost ultimul film ce a rulat oare ultima dată aici. Îi spun și Evgheniei asta căzând astfel de acord amândoi că ar fi fost absolut necesar ca lumea ce vine pe aici în zilele noastre să știe măcar care a fost numele ultimei proiecții. După mine, dar asta nu i-o mai zic ei, oricine, un angajat, cel ce rotește rola, ar fi trebuit neapărat să facă măcar chestia asta. Adică nu să plece și să lase totul pradă nepăsării. Dacă tot nu a făcut nimic care să împiedice catastrofa, măcar în ultimul moment să facă ceva demn. Să scrie cu mâna lui pe o tablă numele filmului și de abia apoi să închidă ușa și să se care, urmând ca mai târziu, când se va întoarce din nou aici, după 5, după 10, după 15 sau chiar mai încolo, peste să zicem 35 de ani, să își vadă scrisul încă păstrat pe tablă și să poată medita astfel, avându-l mereu în fața ochilor, la ce a făcut el pe acest pământ. Să se uite ca prostit la el, să se gândească cum erau pe atunci timpurile, să pipăie literele cu riscul de a șterge creta, ca și când caracterele ar fi putut păstra semne ale vieții lui de altădată. Să cugete la cât de frumos și împlinit era el pe atunci și la cât de urât a devenit el acum, câte mizerii a făcut de atunci încoace, uitând de toate, și așa, cu jumătate de gură, ar fi putut pomeni în fața literelor și câte lucruri bune ar fi putut înfăptui în toată viața lui dacă nu s-ar fi luat după lume, devenind în felul acesta și el, un ipocrit. Și tot așa, în fața tablei, ar fi continuat până când, într-un final, amețit de literele din numele filmului ce s-ar fi apucat, ca bezmetice să joace în ochii lui, să iasă speriat afară, la lumină și să urle.
Dar până la urmă și eu fac asta. Și eu mă reîntorc, la un interval de timp, în locurile în care am mai fost, iar acolo, cu infinită melancolie, nu fac altceva decât să caut semnele pe care le-am lăsat cândva după mine. Zgârietura de pe bârna unei case, cuiul din buda de lemn din curtea unei școli părăsite, la fel ca tot satul, piatra pusă sub plopu’ de pe malul Târnavei, banca unde am stat în clasa din “generală” și câte și mai câte astfel de porcării ce nu se pupă cu fudulia lumii din jur.

Chiar și’n locurile unde nu am mai fost niciodată vreau să merg căci și în cazul lor eu am lăsat semne. Cum e acesta de exemplu. Cernobîlu’. Trebuia să-l caut și să mă umplu de melancolie bolnavă. Ea este dovada trecerii mele mentale pe aici, din alte vremuri, din fiecare după amiază de vară din copilărie când nu aveam voie să ies din casă din cauza acestor radiații. Vorba cronicarului : Ce înfrângere pentru noi a fost atunci! Căci atunci îl pomeneam cel mai mult, uneori cu ură, alteori din curiozitate, vrând să văd, da’ asta cândva, unde este acest loc blestemat probabil de toți copiii ce vor fi stat în casă închiși într-o vară superbă.

După noi, un alt grup își face intrarea în lumea filmului și a închipuirilor tardive, fără niciun sens, din Prypiat. Afară, uitându-se parcă prin oameni, undeva departe, spre stadionul de fotbal invadat de copaci tineri și care, pe punctul cu var de la centru, are crescut un mesteacăn superb, cu frunze roșii, dar astea nu de la toamnă, Evghenia mestecă la fel de tacticos, ca la ‘nceput, aceleași napolitane ieftine. Din când în când, din rucsac, țiuitul dozimetrului pe fundal, ca în serial, rupe atmosfera.

2 thoughts on “Cernobîl, Ucraina: în căutarea semnelor trecerii mele.

Add yours

  1. Iartă-mă, acesta nu are valoarea celuilalt. De fapt, este scris în urmă cu 6 ani. În 6 ani a crescut omul cu tot cu talent.Și sunt pe lângă fraza neperiată multe greșeli: numele propriu – cu i înainte sau cu y? e scris în ambele situații; de ce?; mai sunt și cacofonii și multe altele.Primul text este o capodoperă.Să mergem mai departe cu sănătate și cu înțelepciune.Hristos a înviat!

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: