Rîmetea, jud Alba-în care Piatra Secuiului nu se va pupa niciodată cu Székelykő…

Când eram copil, pe strada mea a poposit Zsofi. Era înaltă, frumoasă și mai ales tânără. Câteva șuvițe de păr negru îi populau fruntea albă, rotundă și încă nedospită. Mersul șprințar, pasul mare, trăda o fire energică, iar vorba românească, încă nesuficient stăpânită, scotea în relief șovăirea, rușinea, dar și dorința lăuntrică de a învăța. Zsofi era, de loc, din Rîmetea, județul Alba, iar la Blaj venise cu treburi. Educatoare sau învățătoare fiind, trebuia să educe copiii maghiari, de aci, în limba ei maternă.

Așa cum era normal, Zsofi nu putea scăpa frământatelor și frumoaselor timpuri ale tinereții. Un frumos băiat din cartier, aflat peste mine cu suficienți ani încât să poată fi egal la vârstă cu Zsofi, o prinse și părea a nu o mai lăsa. Totul însă se sfârșise, așa cum era până la urmă de așteptat, odată cu vacanța, cea care așterne peste mintea tânărului uitarea, dar și neputința de a privi, pentru moment, într-o singură direcție. Ca o poveste de iubire tinerească în plină vară, Zsofi plecă, lăsând în urma sa, pentru mine, un nume prea puțin conturat pe limba mea, ca o scamă purtată de vânt.
În prezent, celor doi, dacă ar fi să le dau un nume, transportând-i imaginar prin intermediul scrisului într-o poveste de dragoste cu profunde conotații interetnice ce vor conta, ulterior, mai mult ca dragostea sau mai mult ca orice simțăminte sincere de iubire, i-aș numi cu Ilonka și cu Galbănu, fiecare dintre aceste nume cât se poate de unguresc și cât se poate de românesc. Pentru a accentua și mai mult antagonismul acesta, pentru mine etern între români și maghiari ce, în ipotetica mea poveste, la final, va fi unul cu deznodământ, pe măsură, întreaga intrigă as fixa-o între cele două creste calcaroase ce străjuiesc, de o parte și de alta, localitatea Rîmetea. Până la urmă, așa ar fi și normal. Ceea ce Zsofi mi-a introdus în mintea mea de copil visător, devenit între timp mare, s-ar întoarce acasă. Ar fi ca o încununare a pasiunii mele pentru specularea conflictului dintre două medii, culturi și identități religioase opuse, o intrigă ce, de atunci, din copilărie, m-a făcut să privesc altcumva viitorul pentru orice relație de acest gen.

Porțiune de cadru natural surprins de pe culmea Ardășcheia(1250m) culme ce mărginește spre est, satul Rîmetea.

Ulterior, această apropiere, dar niciodată lângă, a mai apărut de multe ori prin fața mea. Viața își scoate la iveală atuul suprem. Liberul arbitru ce te face, câteodată, incapabil să alegi în funcție de convingeri și de ceea ce gândești că ar fi bine pentru tine. Cu toată această abundență de amintiri și situații, din ghiveciul acesta mare de situații de viață, pe care doar un locuitor al spațiului din interiorul arcului carpatic românesc îl poate avea, două au fost cele care mi-au plăcut cel mai mult: una se întâmplă să fie într-un film unguresc, în care o unguroaica (fata primarului), se îndrăgostește de un localnic, la fel de tânăr, maghiar și el, dar în poveste contând, nu neapărat faptul că era fotbalist cât faptul că era țigan. Întreaga intrigă ce până la urmă, lesne de înțeles, va avea un deznodământ total nefericit pentru cei doi protagoniști, se desfășura într-un sat destul de idilic al pustiei maghiare, într-o așezare ce deși nu era străjuită de două stânci ca Rîmetea, reușea, totuși, să transmită cu fiecare cadru izolarea în fața trecerii timpului, dar mai ales în fața modificărilor pe care acesta le-ar fi putut aduce, dând peste cap nu atât treburile de moment ale localnicilor cât credințele, obiceiurile și alianțele lor învățate și create din străbuni. Starea aceasta de tensiune, legată de un lucru ce (căsătoria interetnică, interzisă), în esență nu e rău, dar totuși nu se face, s-a mai repetat odată, având, din nou, în mintea mea, însemnătatea bine cuvenită. A avut legătură, oarecum, cu neamul meu(familia), și atunci, în aceea poveste, fuga unei tinere maghiare cu un român de’al meu, de tatăl ei și din familia sa, părea ceva extraordinar, asemuit foarte mult de mine cu scena de pe o carpetă prinsă pe unul din pereții casei părintești, în care un tătar-cel puțin eu așa l-am perceput și îl văd chiar și acum- sărea în plin galop cu calul său peste un pârâu, ducând cu el, pe șa culcată, o tânără domniță (creștină) nefericită…

De faptul că o căsătorie sau logodnă “mixtă” , în orice moment, poate da peste cap o ordine străveche în mai toate componentele ei, de multe ori întreținută prin resentimente, la fel de vechi, de ambele părți, mascată, acceptată, dar nu uitată, sunt ferm convins, dar nu pot trece ușor peste asta. Ușor, în sensul că nu pot să nu recunosc că sunt un egoist, un speculant al realităților interetnice, (pe care mi le doresc să existe, să se manifeste plenar) fiind cel care așteptă aceste momente de amestec, doar pentru a mai scrie ceva legat de antagonismul situației. De altfel, și presupusei mele povești, dacă acum, în acest moment, ar trebui să scriu ceva din ea, fără să am timp să o gândesc prea mult, aș face-o începând cu finalul. Pe acesta l-aș putea concepe imediat, pentru că îmi va fi foarte ușor să găsesc realitatea dureroasă a situației. Acesta ar suna cam așa, apărut în mintea mea odată cu ultimii pași ai unui traseu turistic montan ce a urmărit împrejurimile satului Remetea-localitate populată majoritar cu maghiari – având în grandioasa Piatră a Secuiului, pentru o bună bucată de timp, prim planul suprem.

Masivul calcaros, Piatra Secuiului (1128m) văzut din proximitatea localității Rîmetea, din județul Alba

“… probabil ca și acum și de aici încolo, pe mai departe, Ilonka l-ar fi iubit la fel de mult pe Galbănu. Dar până atunci, ea atât putu face: să-l izbească în piept, cât putu de tare, cu pumnii ei mici, încleștați, cu mânuțele ei, la fel de mici, albe, să urle și să plângă, de parcă i-ar fi ieșit în cale duhul rău, Maica Precistă și stane împietrite. Așa cum soarele lovește dimineața stânca, iar umbra ei, mai încolo, totul în jur, așa privea Ilonka răsăritul cum se așterne, peste mormanul acesta de Piatră fără viață și fără suflet, ce urât, ca și astăzi, nu i-a fost dat să-l vază niciodată…”

În definitiv însă, câtă însemnătate pot avea cele scrise mai sus. Pentru unii puțin, pentru o bună parte ceva mai mult și invariabil, pentru unii, deloc. Devin, în schimb, importante pentru mine, deoarece acolo, unde multă vreme am crezut că nu voi avea nicio închipuire demnă de a fi scrisă și redată, acum s-a întâmplat. Muntele singur, fără om, nu poate fi povestit, cum nicio parte din natură nu poate fi închipuită altcumva, decât în strânsă relație cu succesiunea anotimpurilor, cu cea a culorilor, redate blând sau aprig de înclinația razelor solare. La atât, artistul se poate limita. Stânca-la fel ca și valea-rămâne fixă, rigidă, fără viață vie, nepovestibilă. Acolo unde forma geomorfologică domină tehnic, totul, modificând-se, dar atât încât să fie observabilă doar de-a lungul mai multor vieți umane, de-a lungul mai multor generații, substratul pe care se sprijină creația e aproape fără substanță. Acum a fost Zsofi sau amintirea fericită, exemplară prin apariția spontană în mintea mea, a unei fete maghiare crescută între două stânci, iubită – sau nu – de un român, iar mâine poate fi altceva sau altcineva. Depinde de multe ca totul să se așeze, astfel încât împletirea aceasta om-natură să fie până la urmă fertilă și benefică creației, dar doar de mine, atunci când trebuie să așez totul – amintiri, personaje din cărți sau din filme – în contextul potrivit… Pentru asta o să vă mai dau un exemplu. Mă așez în genunchi. În față am scobitura imensă, numită Coșul Boului, din cadrul rezervației geo-botanice “Șesul Craiului – Scărița-Belioara” mai pe scurt, porțiunea calcaroasă, așadar cea mai supusă modelării, a masivului Muntelui Mare(grupă componentă a Apusenilor)

Peștera “Coșul Boului” de la Scărița-Belioara, Masivul Muntele Mare, văzut într-o zi de primăvară, devreme

O așez între între viu și negru. Căci în interior e totul negru, iar afară deși multă natură, e totuși prea puțină carne vie. Ca atare, viul sunt doar eu. Gaura de calcar începe să se transformă, devenind gaură de cheie, stânca se preface în ușă, iar totul în jur dispare, preschimbat în interiorul unei case. Îmi apropi ochiul. Fără să CLIPESC, PRIVESC și FUR erotism. O fată dincolo, își trage ciorapii, își mângâie corsetul, își ascunde bustul. Mă roșesc și mă simt ca atunci când iei ceva necuvenit, neavenit. Acum e doar reflecția erotică a ceva ce îi aparține doar ei, dar mâine cine știe ce mai poate fi!?. E Malena, cea din filmul italian cu același nume, fată ușoară, deosebită în forme expuse, binecunoscută tuturor bărbaților cu stare dintr-un hârșâit oraș italian, iar eu sunt copilu’ acela timid din film, invidios pe bogătanii profitori. El(eu) o urmăresc pas cu pas, peste tot, iar atunci când nu se mai poate stabili un contact vizual, chiar și prin gaura cheii. Când ea își pune dresurile cu care atrage și farmecă, el(eu) suferă pentru lipsa ei de onoare, dar visează, visează, neîncetat, momentul acela cu multă pasiune, devenit numai al lui, când-și el-va pune mâna pe ea…

Afișul filmului “Malena” film apărut în 2000, o dramă romantică cu Monica Bellucci și Giuseppe Sulfaro. A fost regizat și scris de Giuseppe Tornatore dintr-o poveste a lui Luciano Vincenzoni. A câștigat Marele Premiu la Festivalul de Film Cabourg din 2001. Sursa :Wikipedia

De aici încolo, totul se reia, învăluit în aceiași nepotrivire nimicitoare, ducând invariabil spre același final tragic… Plesnindu-și singur bretelele pantalonilor de cămașa de pe piept, băiatul se îndepărtă de gaura cheii, încă neliniștit de de ce văzu. Stânca se făcu iarăși stâncă, iar valea vale, în aceiași înlănțuire montană fără suflet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: