Georgia, introducere: întâlnirea cu Giorgi patriotul și de ce aici, vaca, dintr-o presupusă reclamă la o ciocolată Occidentală, nu are nicio valoare în lumea Orientului.

Trebuie ca în mintea copilului să fi fost spectaculos. Nici nu avea cum să fie altcumva, atât timp, cât în soarele strălucind parcă ca niciodată pe cerul albastru în aceea dimineață, tatăl său să apară în ochii lui atât de mândru și atât de măreț, încât pentru multă vreme de atunci înainte, prin toată copilăria lui, a purtat acea imagine în mai toate clipele sale de visare, atribuind-o de multe ori unei creațiuni mitice, unui zeu fără nume- dar totuși zeu– sperând ca odată într-un viitor, încă nedefinit în mintea lui, să ajungă și el așa.

Atunci, în aceea ținută militară, acestui om, de altfel destul de pirpiriu, păstrând ca o dovadă a originilor neștirbite, caucaziene, fața subțire, albă și lunguiață, aproape ascunsă de un păr negru căzut peste urechi, frunte și pe începutul nasului, părând că ar fi gata, oricând, de un atac decisiv asupra unui dușman imaginar, i-a dăruit cele mai înalte virtuți și calități. Iar dacă, cumva, toate aceste însușiri nu ar fi fost de ajuns, și la un anumit timp din cuvântarea celui pe care îl reprezenta tatăl său acolo, ar fi intervenit în mintea copilului plictiseala, atât de obișnuită la această vârstă, atunci doar simpla vizionare a armei, atât cea petrecută cu o curelușă peste umăr, cât și cea de la șold, doar simple priviri adresate lor, l-ar fi readus la starea de dinainte. De admirație, de venerație și de dor nespus nu pentru tatăl său, ci pentru ceva ce încă el nu a trăit…
Deocamdată însă, ce pot să spun eu până aici, e că această închipuire nu s-a născut atunci, odată cu primele momente petrecute pe pământ georgian. De altfel nici nu avea cum, atât timp cât cadrul-unul din cele mai importante elemente ale actului creației-era unul impropriu. Născută din fapte reale, asupra povestirii mele eu am zăbovit ulterior, la adăpostul răcoros al camerei unui hostel din Kutaisi.

Revenind, însă, asupra acelui prezent, ce pot să spun e că la acel moment totul era dominat de o căldură înăbușitoare, de un vânt ce, în loc să potolească arșița începutului de august pe acele meleaguri, o făcea și mai nesuportabilă, dar și de multe vaci, traversând haotic șoseaua ce leagă aeroportul din Kutaisi de orașul propriu zis.

Îmi permit pe mai departe o paranteză, pentru că nu are rost să povestesc itinerarul călătoriei mele de la aeroport și până în oraș. Cu siguranță, șoseaua ce unește cele două puncte este descrisă exact, pe alte bloguri. Numărul românilor ce aleg Georgia, ca destinație de vacanță, este într-o continuă creștere, la fel și impresiile lor expuse în mediul virtual. Dacă aș face-o și eu sau dacă aș continua pe aceiași linie, m-aș încadra într-o categorie destul de populară apărută “pe piață”, rezultat indiscutabil al politicilor de modelare în jos al unui nivel, și așa scăzut, de inteligență al societății. De aceea povestitorului contemporan, așa zisului blogger, nu îi mai revine odată ajuns –el de fapt nu simte – nimic din farmecul unei călătorii, chiar dacă tărâmul vizitat de către el, se pretează a îmbrăca caractere exotice, cel puțin prin prisma destinației și a locului unde este el localizat. Incapabil în a reda ceva ce el simte, naratorul contemporan, de ocazie, nu va fi nicidecum o copie cât de cât palidă a lui Panait Istrati sau Nikos Kazantzakis. Nu, și mi-ar fi plăcut să fie așa, doar o copie. Reproducând matematic ceea ce vede, nefăcând nicio trimitere la ceva ce el își închipuie, un dram de visare, chiar și aiurea sau stupidă, la ceva ce a citit despre loc-dacă o fi și nu mă refer aici la prezentări generale întâlnite cu o simplă căutare pe Google-sau la ceva simbolistică contradictorie – aici cred că e mai greu- tagma aceasta de autori de conținut, doar online, dedicată unui consum fără rațiune, va avea parte, pe un eșafod al creației, repet, reproducând doar matematic ceea ce vede, de cel mai drastic sfârșit…

Suferința post sovietică este principala expresie pe care a-și folosi-o, dacă cineva m-ar pune să caracterizez cartierele de blocuri ridicate în timpul Uniunii Sovietice. Dacă ar fi să merg mai departe în dezvoltarea ideii acesteia, cred că diferența față de ale noastre cartiere comuniste sunt banii europeni, bani cu care noi ne-am permis să reabilităm, atât tehnic cât și vizual sau estetic, aceste spații de locuit.

Contrar percepției generale, specifice și formate în spațiul Europei Occidentale și Centrale, vaca aici nu mai aducea, odată cu prezența ei, cadrul acela verde, dominat de împletirea inegalabilă în frumusețe dintre un ipotetic munte aflat în fundal și un animal nobil ce, prin faptul că hrănește cu laptele său de un alb pur și imaculat omenirea, dă o și mai mare importanță scenei. Stând pe pășuni colorate nu de soare, cu a lui arșiță, ci de cromatica diverselor ambalaje aruncate peste tot, cadrul acela, anterior, montan și idilic, pierdut parcă pentru aceste pământuri, era înlocuit de unul sterp, puternice accente de ariditate pe un fundal post sovietic, dominat nu de importanța componentei natură – animal domestic – om, ci de fostele construcții industriale aflate în diferite stări de degradare, marcând un trecut sumbru, nedorit de actuala populație georgiană, dar care e acolo…

Porțiunea de drum, ce leagă aeroportul de oraș, este marcată din loc în loc de clădiri rudimentare, tipul acela ce în România se consideră a fi cocioabă. Mai departe, spre oraș, peisajul alternează, privitorului fiindu-i oferit o succesiune de galben, verde și maro, pe un fundal de albastru lăptos specific zilelor caniculare

De fapt, cu această stare, dezvoltată până la “trecut nedorit și detestat” mă mai întâlnisem atât în Republica Moldova, cât și Ucraina sau Belarus. Ruinele, în cele trei construcții sovietice și post sovietice pomenite, existau, iar cu excepția Belarusului, la fel și gunoaiele, din abundență, aruncate peste tot. Chiar dacă vaca, uneori, lipsea din peisajele văzute de mine, sunt sigur că pe undeva ascunsă, ea totuși exista.

Dar, odată ce eram parcă azvârlit înainte cu mult aplomb, pe o șosea peticită, traversând câmpurile vlăguite de soare ce premerg intrarea în Kutaisi, încercând, printre emoțiile date de un slalom aproape sinucigaș desfășurat printre vacile apărute de peste tot, să prind esența unui discurs, plin de patos naționalist ținut de șoferul nostru, îmi dădeam seama de un lucru. Estul, aici, nu mai era așa cum eu singur mi l-am schițat, călătorind până la acest moment doar prin Republica Moldova, Ucraina sau Belarus. Aici, melancolia după un trecut sovietic, ipotetic mai bun, nu mai exista. Prin dorința nestăvilită a micului om de lângă mine, el, estul, devenea pentru mine și pentru prima dată, unul sălbatic, dornic să lupte, urând agresorul, văzut ca unul suprem, de o viață, și categoric în persoana Rusiei, tolerând-o, pe aceasta din urmă, doar pentru faptul că deocamdată e prea mic, sedus și abandonat de un Occident incapabil să își impună legea, deși l-a stârnit, dându-i aripi de preamărire, frânte apoi mult prea ușor și deznădăjduit, în fața primei rafale puternice venite de la est.

Mă întorc acum la șoferul meu, alături de care, simt nevoia să mă repet deoarece emoțiile stârnite au fost mari, executam un veritabil slalom printre animale domestice apărute de peste tot, plonjând de multe ori, odată ce pericolul se pare, doar din mintea mea, trecea-pentru că tânărul georgian părea a fi deosebit de sigur în abilitățile sale într-ale șofatului- în discuții ce aveau ulterior să îmi creioneze mica povestioară de început.
… dar Giorgi din povestioara de mai sus a crescut, iar acum el nu este doar un simplu șofer agil.
Urmaș al unui luptător georgian, înrolat voluntar în războiul ruso-georgian din 2008, Giorgi, tânărul manager al câtorva hostel-uri din Kutaisi, se consideră în primul rând patriot și în al doilea rând, nici mai mult nici mai puțin, decât viitorul președinte al Georgiei.
Pe fostul președinte, reformatorul Saakașvili, Giorgi îl laudă. Pentru georgieni, a fost cel mai bun om, chiar dacă acum, tocmai aceștia l-au izgonit din țară. Între timp, afară e trecut bine de 30 de grade, câteva vaci apărute brusc pe asfaltul încins se opun înaintării noastre spre oraș, iar inima băiatului brunet, cu ochelari mici și parcă de pisică răsfățată, pe nas, se înfierbântă dintr-o dată și ea, atunci când vine vorba de ruși.
În fața hostel-ului, Giorgi îmi strânge mâna furtunos. Să-l mai caut, asta e tot ce îmi urează, dar doar peste 10 ani.
Probabil el atunci va fi președinte, iar eu voi putea spune mândru că, cel căruia i-am strâns mână și i-am creat o poveste de care el la fel de probabil nu va afla niciodată, mi-a fost șofer cândva.

Note de călătorie

Cum am ajuns în Georgia?

Cu o cursă Wizz Air, decolând de la Cluj-Napoca și aterizând după două ore de zbor la Kutaisi.

Unde m-am cazat?

Există multe posibilități de cazare în acest oraș, pentru absolut toate buzunarele. Eu, pentru o mai bună cunoaștere a locului și a oamenilor, am ales un mic hostel, situat într-o zonă liniștită, curat și indicat pentru maximum două nopți. Tipul de cazare în care, după ce vi de departe, îți reîncarci bateriile și pleci, mai apoi, în explorarea țării.

Cum sunt prețurile?

Prețurile în Georgia se înscriu în categoria celor practicate la noi, cu vârfuri pentru zonele turistice și chiar sub cele de la noi, în zonele, așa zis, obișnuite. Pe terase, în restaurante, ele sunt comparabile cu cele practicate în România. Moneda națională se numește Lari, iar 1 Lari valorează aproape 1,5 lei.

Cum am călătorit prin Georgia?

Folosind mijloacele de transport în comun, atât tren, cât și microbuze. Dacă pentru tren, calitatea călătorie a fost una bună, exceptând viteza de deplasare ce este scăzută, pentru așa zisele microbuze destinate transportului interurban, de fapt dube de transport modificate ulterior, calitatea principală este dată de lipsa confortului. Peste toate însă, cel mai mult contează prețul biletului, unul foarte convenabil.