De meserie călător: compendiu de călătorie

Călătoresc, în aproape tot timpul dedicat acestei activități, însoțit de imaginea unor simboluri privite ca rod al istoriei. Nume de străzi, vestigii arhitecturale păstrate din timpurile de demult, case, având o anumită înfățișare exterioară sau alcătuire specifice unui popor regăsit recent în interiorul unor granițe ce nu îi aparțin întru totul sau devenit partea componentă a unei țări, alta decât cea natală, statui, nume de străzi și chiar nume de restaurante, toate reprezintă ceva, având o legătură absolută și indubitală cu trecutul.

Pe unde trec, în primul rând le caut, apoi le urmăresc traseul prin istorie. Ulterior prin scris, le perpetuez existența și drumul lor pe mai departe, dar ceea ce îmi place să fac cel mai mult e să speculez și să observ contradicțiile pe care aceste simboluri le formează în jurul lor.

La Belgrad, cofetăria Ferdinand este lipită perete’n perete de cafeneaua Princip. Ambele sunt situate pe ulița Gavrilo Princip, o stradă îngustă, puțin neagră, puțin gri, dar suficient de colorată pentru a crea savoare și mai ales imaginație istorică. Din acest punct de vedere, la acel moment am fost un câștigat, pe lângă satisfacția ineditului, savurând și niște delicioase gomboțuri făurit în diverse sortimente. Sârbii se mândresc în continuare cu naționalistul ce a constituit pretextul începerii primei conflagrații mondiale și a schimbării abrupte a istoriei ce a urmat, îl speculează bine financiar și turistic, oferindu-i un loc foarte apreciat, aici, pe piedestalul istoriei, dar urât lustruit prin alte părți.

Personajelor întruchipate prin statui, le observ, îndeaproape, orientarea ochilor, spre ce se uită ele, cum și unde sunt amplasate, unde sunt pomenite în literatură și în ce context, cărui bulevard modern și actual cu o altă istorie, oarecum oficială, stana de piatră sau de bronz îi opune o altă versiune, spusă șoptit, plină de resentimente sau una uitată de lume, fără vreun interes anume, renegată pur și simplu de actuala societate civilă a locului pentru simplu fapt că nu mai prezintă niciun interes.

Artizanii victoriei turcești în insula Cipru, peste tot, pe unde ei sunt amplasați sau pictați, au privirile îndreptate triumfător spre sudul grecesc al insulei din Mediterana. Conflictul cipriot dintre greci și turci a făcut multe victime, există încă resentimente profunde, unele mai mult sau mai puțin justificate, dar se desprind totuși și câteva atitudini de împăcare a fiecăruia cu sine și nu cu “dușmanul”. Turcii, de dincolo de linia Attila, trec în teritoriul grecesc pentru a-și vizita rudele rămase, pentru a mai specula câte ceva, în timp ce grecii stau comozi, mulțumiți de traiul și de standardele unei Uniuni Europene ce a reușit cumva să mai șteargă din trecutul negru al insulei.

În toate, încerc pe măsura celor citite de mine până acum, să găsesc sensuri ascunse, conotații noi, văzute cu ochii prezentului. Însă e drept. Nu toată lumea – aș spune chiar puțini din cei care umblă o și fac-călătorește cu astfel de scopuri bine întipărite în minte, încă din momentul acela devenit fabulos de frumos și care se numește plecarea de’acasă. Am devenit mânați, absolut în toate, de senzațional, de atracțiile cele mai importante ale lumii ăsteia și ale locului ce urmează al vedea, dar regretul mare e că, involuntar, mânați de neștiință și dezinteres, reușim să golim locul de conținut și de substanță, transformându-l într-o simplă bifă. Cele mai interesante locuri devin, astfel, pentru mine, punctele acelea minuscule de pe hartă, unde contradicțiile și vendetele istoriei, trecute, prezente, dar și viitoare, se manifestă pregnant.

Foste conflicte etnice locale, personaje ce au stârnit tumultul istoriei, evenimente legate de o anumită zonă, cu eroii lor pentru o parte, dușmani mistuitori pentru alta, întruchipările lor actuale, sub formă de monumente bine rânduite și apreciate de una din părți, vandalizate peste noapte de partea opusă sau puse la rubrica neutru de restul lumii ăsteia nepăsătoare, toate le putem vedea datorită unei senzații de pace pe care o trăim într-un moment actual, totuși, liniștit.

Astfel, prezentul acesta acoperă prin moderație și consumerism simbolistica, o estompează și mai ales nu o lasă în voie să se manifeste. Curentul acesta devine însă devastator pentru turistul interesat și avizat, dar unul favorabil genului acela de activitate turistică în care vi, vezi-de multe ori fără să ști ce vezi sau simții importanța locului– rezumându-te doar la desfătările locale date de prezența unei oferte culinare și bahice generoase, după care, firesc, părăsești zona.

Transformarea catedralelor în moschei, o temă ce mi-a permis ulterior elaborarea unui scurt eseu. În ce măsură turistul care, abundent vizitează zona, realizează ce înseamă un schimb dur de populație între două zone, nu știu. Dar ce ştiu e că o impozantă catedrală romano-catolică, altădată loc al încoronărilor unei dinastii întregi, are unul din turnuri transformat într-un minaret, iar acest lucru a lăsat în mine profunde impresii.

Fără îndoială, în astfel de momente esențele tari sunt eclipsate de cele mai profunde sentimente externe de indolență, de dezinteres și mai ales de neștiință marcantă. Însă, poate, din toate acestea derivă și rolul meu. De a găsi simboluri și mai ales simbolistică, pe acolo pe unde alții trec nepăsători.

PS: scriu aceste rânduri la mai bine de 5 ani de când m-am apucat să încropesc pe foaie câteva din gândurile și aspirațiile mele, dar de abia acum îmi dau seama că pe blog-ul cu care sunt intrat în cel de-al treilea an de viață, acest articol ar fi trebuit să fie la introducere sau poate chiar la rubrica “Despre mine”