Hotin, acum Ucraina : în care românul Ilie, din Ucraina, îi aduce pe cei doi nepoți să vadă Hotinul lui Ștefan, iar Ion, taximetristul din Cernăuți, ba e moldovean ba’i român, după cum merg treburile

În autogara din Cernăuți nu se vorbește englezește. De altfel nici nu ai nevoie, atât timp cât oamenii din jur, fie ei călători, șoferi, speculanți în ale transportului interurban sau simpli vânzători de nimicuri, înțeleg sau cel puțin își dau seama când în față li se pronunță cuvântul Hotin.

Dar apoi, liniștit, imediat după ce ți-ai rezolvat micile dileme legate de găsirea peronului unde va trage cursa de Hotin, primind pentru asta, cu destulă uimire, dar și răceală în glas, informațiile necesare în limba română de la vreun taximetrist local ce se pretinde a fi moldovean din Ucraina, oricum ai privi această realitate a Autogării, din toate colțurile unei clădiri sovietice, hârșăite de lumea ce nu mai contenește să treacă pe aici, amestecându-te, pentru că nu ai încotro, cu gloata ce populează spațiul acesta, situația devine cât se poate de clară: vară fiind, până la Hotin, în autobuzul vechi și insalubru de care până și parcul auto românesc s-a debarasat deja de ani buni, căscându-și către tine înfiorătorul interior negru printr-o deschizătură a ușii, ca o gură stearpă de dinți, gata în orice moment prin puterea fălcilor, chiar și lipsite de dinți, să te înghită și să te umple de lichide sărate pe nerăsuflate, aproape sigur vei suferi de căldură, de mirosuri diverse și de senzația, mereu aceiași prin aceste părți, că parcă te-ai întors cu câțiva zeci de ani în urmă prin ’90.

Autogara orașului Cernăuți și vânzoleala specifică de dinaintea oricărei plecări

Tehnic, între Cernăuți și Hotin, sunt puțin peste 60 km pe care cu orice mijloc de transport în comun îi străbați cu puțin peste parcursul unei ore întregi. Pe Google Maps, linia albastră ce unește cele două puncte ale plecării, respectiv al ajungerii, leagă de fapt malurile Prutului de cele ale Nistrului. Colțul cel mai nordic al României Mari se termină(a) cu Cetatea Hotinului, iar dincolo de aceasta, în dreapta și în sus, peste apa Nistrului ce curge liniștit pe lângă cetate, de a lungul istoriei, în stepele ce se întind cât vezi cu ochii, “au fost doar cazacii”.

La fruntariile neamului românesc, traversând fluviul Nistru, în proximitatea localității Atachi (Atakî)

Vorbele acestea, ultimele, cele cu cazacii, le-am auzit în primăvara anului 2018 rostite de ghidul de la Cetatea Soroca în actuala Republică Moldova. Atunci, în față aveam tot Nistrul, apoi mai încolo, peste apă, fostele ținuturi căzăcești ale Ucrainei de astăzi, cu așezarea Iampol-punct de trecere cu bacul a frontierei dintre Ucraina și Republica Moldova – destul de mare și de răsfirată printre arbuștii scunzi ce populează în acel loc începutul stepelor.

Punctul de trecere al frontierei dintre Republica Moldova și Ucraina de la Soroca privit din cetatea de aici

În spatele cetății, între spațiul dedicat orașului și până dincolo de acesta la Prut, ca și la Hotin, de altfel, și apoi mai departe până la Cernăuți, ar trebui să se afle doar românii. Dar Soroca, la ceasul când scriu aceste rânduri a rămas undeva pierdută în anul ce a trecut. Despre ea, poate vom mai vorbi cândva într-un calup de impresii culese de acolo, dar până atunci, ne vom concentra pe Hotin și mai ales pe cetățeanul ucrainean de origine română, pe care îl voi nu-mi de acum încolo Ilie.

Cetatea de la Soroca, acum Republica Moldova

Acestui om, nu vreau să îi creez probleme, ca atare de aceea nu îi voi dezvălui numele real și nici locul unde acesta domiciliază împreună cu cei doi nepoței pe care, într-o zi călduroasă de început de iunie cu ocazia zilelor dedicate sfârșitului anului școlar în țara vecină, i-a adus la Hotin pentru a le arăta “ăstora micii, cetatea lui Ștefan”. În cele ce urmează, o să reproduc un set de evenimente conforme cu realitatea, dar nu voi respecta ordinea petrecerii lor și nu mă ascund să spun că ele nu au avut neapărat legătură directă cu omul Ilie, dar am în vedere momente și fapte cu valoare simbolică mare, petrecute în același timp la fața locului, aparent fără nicio legătură cu interlocutorul meu, dar care pentru mine, la acel moment, au fost capabile să creeze o antiteză foarte puternică, survenită între manifestările pline de patos ale rutenilor prezenți pe lângă cetate și bărbatul acesta simplu, modest îmbrăcat, stând stingher pe o bancă alături de doi copii, pus la colț fără voia lui de voioșia și exuberanța oamenilor din jur, aproape cu toți ucraineni, dar mai ales de o istorie nedreaptă.

Abosolvente de liceu încingând un dans popular pe notele unui presupus rapsod popular

De altfel, la un moment dat acesta a și rostit, făcând o abatere de la lucrurile oarecum normale discutate până atunci cu el cum că, “vedeți cum se comportă? Acum ei sunt stăpâni aici.” Totuși, aceste propoziții aruncate cu multă ciudă în eter – nu puteam să nu le observ și să nu le înregistrez mental – aveau un temei foarte solid. La acele vremuri ale anului 2018, legea prin care urma să se limiteze drastic, de către mai marii ucrainenilor, posibilitatea ca minoritățile naționale să învețe în limba proprie un anumit număr de ani era pe tapet. Acum, ea este adoptată printr-un ultim gest răzbunător al unui președinte Poroșenko și așa extremist atunci când a venit în mandatul său vorba de minoritățile naționale, dar între timp debarcat. Poate și de aceea, simțind ce va urma, cetățeanul unui stat ce “în ’41 nu l-a întrebat nimeni în ce limbă va dori să vorbească de acum încolo” (asta ca să reproduc impresiile unui alt cetățean ucrainean de origine română, dar de această dată din Cernăuți) avea dreptate să dezvolte o ciudă intensă amestecată cu mult patos visceral atunci când veni vorba despre ăștia…

Săteni români din jur veniți la cetatea Hotin în vizită turistică

Pentru Ilie, poziția nefirească la Hotin a statui hatmanului Petro Konashevych-Sahaidachny, pare cel puțin curioasă. Să te plasezi cu spatele la superba cetate, unde chemat de poloni, venit de peste Nistru, ai reușit să aperi destinele regatului la 1622, pare cel puțin la o primă vedere, pentru omul simplu din satul x, raionul y, o formă “plastică”, aiurea, de nerecunoaștere a meritelor unui om, a cărui altă reprezentare, de această dată din Podil, străvechiul cartier comercial kievean de pe malul Niprului, este mult mai glorios întruchipată călare, cu sceptrul căzăcesc aruncat în față de o mână puternică, aflat în plină luptă…
Adevărul e că, pentru Ilie, cel ce se consideră de voie de nevoie în Ucraina actuală moldovean, venit în vizită la Hotin cu nepoții săi, B și C, totul pare a fi de neînțeles. Dacă cazacii au fost dintotdeauna aici, așa cum fiecare ghid turistic sau profesor de istorie din Ucraina asta îți spune, pentru ce au construit ei o cetate pe malul acestei ape? De cine să se apere? De ei însăși? Îngândurat pe mai departe, în timp ce copilașii își bălăngăne piciorușele în tandem cu fiecare sărut dulce adresat unei înghețate, omul privește în sus, dar nu spre statuia pomenită și nici spre cetate, ci spre oamenii noi. Jocul ielelor, sălbatic și erotic, desfășurat de absolventele unui liceu ucrainean se intensifică, iar o tânără slavă, îmbrăcând astăzi în zi de sărbătoare, o superbă rochie albastră spânzură, de brațul unui june bine trecut vorbitor de engleză, întregul arsenal fizic de care dispune.

Cetatea Hotin și biserica ortodoxă pe rit vechi de aici purtând hramul cneazului Oleksandr Nevsky

La Hotin, românește nu se mai vorbește deloc, iar Ilie, țăranul, uitându-se la nepoții lui, mai adaugă că în curând nici dacă ai vrea. Lumea de dincolo și de dincoace de Nistru se pregătește de petrecere. E ultima zi de școală. În tot acest timp, hatmanul din statuie rămâne cu spatele îndreptat, de această dată nu spre cetate, cât pentru mine spre stepele de dincolo de Nistru. E semnul că acolo, vorba ghidului de la Soroca, au hălăduit întotdeauna a lor lui, cazacii, iar aici dincoace, am statornicit de când e lumea noi, românii…

De atunci, de la Soroca-fără să vreau, văd că tot la acest moment mă raportez – chiar dacă trecuseră puțin peste trei luni, lucrurile în înfățișarea lor se schimbaseră. Verdele de pe malul Nistrului, în tonuri crude și firave, acum îmbracau alte și alte nuanțe, mult mai grave, mai mature și mai îngălbenite Afară era vară deplină, iar drumul de la Cernăuți la Hotin, când trecea prin câte un sat, reliefa în toată splendoarea sa acest anotimp deosebit. Vara venea cu ceea ce avea ea mai bun pentru omenire: fructe, legume și sucuri, toate expuse în porți. Culori diverse mă încercau ademenitor, făcându-mă să lipesc și mai mult capul de geamul murdar al mijlocului de transport. O singură tresărire am avut, aidoma unei pisici neștiutoare ce brusc descoperă un chip similar într-o oglindă, dar nu știe, sărăcuța de ea, prin prisma minții sale slab dezvoltate, că este doar al ei. De obicei, în acele momente, căci ele sunt multe și se repetă oridecâteori animalul trece prin dreptul ei, ființa tresare făcând apoi un pas speriat înapoi. Dar pe luciul oglinzii, până când acesta va fi șters de mâna harnică a vreunei gospodine, sperietura rămâne, transformându-se uneori în revolte, dar niciodată în nepăsare… Și eu mi-am dat capul înapoi, ușor surprins de arătarea sodatului sovietic eliberator, aflat încă, în plină perioadă asumată politic a desovietizării în Ucraina, în plin avânt la Nedăbăuți. De altfel, atunci am asemuit Ucraina cu o micuță pisică rusească, dacă vreți albastră, temătoare și prudentă, obraznică și răzbunătoare, dar mai mereu incapabilă în a se oglindi normal, oridecâteori trece pe lângă această oportunitate. Deși dă impresia că ar ști că în oglinda aceea e doar chipul ei, pe care vrea să îl atingă neîncetat, să îl miroasă și să îl răsfățe cum doar ea știe, pentru ca apoi să îl dobândească mental ca pe ceva ce, firesc, i-ar aparține, cineva în mintea ei slabă îi tot șoptește mereu că totuși, s-ar putea să fie altcineva, acolo în spatele luciului sidefat al veșnicilor oglindiri.

Ucraina are declarată, în plin conflict cu Rusia și în plină acțiune de aderare la structurile UE și ale NATO, ca și obiectiv mișcare de desovietizare. Real, s-au făcut câțiva pași în special prin înlăturarea statuilor lui Lenin, dar numeroase artefacte ale unei epoci se tristă amintire din motive mai mult sau mai puțin întemeiate încă sunt în picioare. Mai jos câteva exemple din localitățile Hotin și Nedăbăuți

… dar în autogara din Hotin nu se vorbește limba engleză și nici nu se tresare în momentul în care se pronunță românește numele orașului Cernăuți, ca și când s-ar ști despre ce este vorba. Spre deosebire însă de orașul acesta din urmă, clădirea Autogării de aici pare a nu avea nicio însemnate, nici măcar una sovietică izvorâtă din arhitectura ei, fiind un spațiu dedicat oamenilor, aruncat cu totul întâmplător la începutul unui oraș, în plin câmp.

Câteva cadre surprinse în orașul Hotin

Lumea puțină ce se perindă prin sala întregește contrastul, iar dacă într-o zi călduroasă și secetoasă ai trece pe aici și ai sta în afara clădirii, pe peron, te-ai putea aștepta ca din moment în moment, prin fața ta, în stânga sau în dreapta, să se durige o tufă de scaieți ca în vestul sălbatic, venită de undeva dinspre un oraș în care urmele de trotuar se amestecă cu dungi mari de pământ bătătorit acoperit cu praf galben și în care clădirile sovietice le domină fără urmă de tăgadă pe toate cele rămase din alte timpuri.

Clădirea anostă a autogări orașului Hotin

Cuvintele, amestecate în rusă și poloneză, aruncate la întâmplare de un rechin al transportului interurban, m-au făcut totuși să îmi revin brusc și să nu mă mai gândesc la partea aceea aridă de continent american, des invocată în multe filme prin genul acesta de imagini. Mă aflam totuși, mai aproape de Rusia decât de România și de spațiul Uniunii Europene chiar dacă până la Vadu Siretului erau doar câțiva zeci de km. Cu toate acestea doar cunoașterea pronunției în ucraineană a numelui orașului Cernăuți alături de câteva semne bine lansate în văzduh, ne-au ajutat suficient, încât către seară cu acest șofer ucrainean de ocazie, să ajungeam în fața autogării din Cernăuți.

În drum spre Cernăuți, într-o mașină de ocazie

De aici și până la hostelul Nautilus, am ajuns duși de taximetristul Ion, mult prea obosiți după o zi istovitoare pentru a mai merge pe jos cale de câțiva km buni. La început, acesta s-a dat a fi moldovean din Ucraina, pentru ca odată ce zările apuneau, dincolo de Prut într-un ocean roșu, vinețiu, Ilie să se declare ușor, ușor, român băștinaș, dar obligat de situații diverse, ce țin mai mult de mici afaceri transfrontaliere, să fie ba român, ba moldovean și nu în cele din urmă ucrainean. Apoi, mă gândesc că totuși schimbarea aceasta și ușurința cu care două identități până la urmă identice baleiau între aceleași și diferit în decursul a doar câteva ore, puteau avea legătură și cu caracterul omului din fața mea. Până la urmă cred, că cel mai mult a contat faptul că a doua zi urma să ne ducă, bineînțeles contra cost, până în buza frontierei de la Vadu Siretului, iar un câștig lesne de obținut, dobândit prin speculă, pare a conta mai mult decât orice altceva în această parte de lume.

Pe străzile unui Cernăuți deosebit de umbros la orele unei după amieze târzi. Fusese o zi plină,.

Note de călătorie

Câteva portrete de domnitori români stau agățate de pereți din interiorul cetății Hotin, pe unul dintre holurile accesibile turistului de rând. Totodată, într-una dintre încăperi apar câteva fotografii în care este imortalizat, în perioada interbelică, MS Regele Mihai I al României(cred, la un moment dat într-una din ele alături de Nicolae Titulescu) aflat într-o vizită aici. Alte amănunte legate de trecutul istoric românesc al așezării lipsesc sau sunt omise cu desăvârșire. Actualii administratori ai celei mai nordice fortificații medievale moldovenești de pe malul Nistrului, în înscrisurile actuale ce privesc cetatea, fac referiri deosebit de bogate îndreptate spre un singur eveniment, important ce’i drept, în care cazacii, pe atunci aliați ai polonilor, conduși de hatmanul Petro Konashevych-Sahaidachny-pomenit mai sus și de interlocutorul meu-reușesc să oprească avântul turcesc, nimicitor, spre capitala Poloniei.

Personalități ale istoriei românești, un prim pas firav făcut de ucraineni pentru acceptarea istoriei trecute de aici

Se spune că Petro Konashevych-Sahaidachny, atunci când a murit la Kiev, în 1622, ar fi făcut-o din cauza rănilor dobândite în urma bătăliei de la Hotin. Desfășurată în 1621, această înfruntare militară a opus oastea Imperiului Otoman, aflată în plin marș forțat spre capitala Poloniei, și o alianță formată la aceea vreme între magnații poloni și trupele căzăcești conduse de hatmanul pomenit mai sus. Până la urmă, confruntarea nu a avut un deznodământ cert, dar a fost totuși îndeajuns ca toată lumea, în epocă, să considere că fără ajutorul cazacilor veniți de dincolo de Nistru, soarta Poloniei ar fi fost alta. Pentru cel ce, cu mai bine de 10 ani în urmă, statornicea pentru cazaci statutul de luptători pentru libertate, eliberând printr-o acțiune, îndreptată totuși spre jaf, toți sclavii din cel mai important port al Crimeei la aceea vreme, orașul Caiffa, urma accederea în rândul nobilimii polone, ca o recunoaștere a meritelor sale în salvarea regatului, glorificarea în versuri de către cărturari ucraineni kieveni, pentru ca posteritatea ucraineană de dată actuală să îi confere două statui, una în străvechiul cartier kievean Podil și alta, simbolic spus la locul faptei, lângă cetatea pe care a apărat-o în cârdășie cu polonii, Hotinul.

Bătălia de la 1621 evocată artistic prin tablouri expuse pe unul din pereții din interiorul cetății

Într-un interval de aproape trei ani am văzut ambele statui, iar dacă prima, cea din Kiev, chiar inspiră vitejie, prin poziția pe cal, cu sceptrul în mână, în plin avânt războinic, cea de la Cetatea Hotin, deși grandioasă prin mărimi sporite, nu sugerează deloc măreția evenimentului în care, fără tăgadă, omul acesta a avut un rol atât de important.

Monumentul dedicat lui Petro Konashevych-Sahaidachny ridicat la Kiev în cartierul Podil

… cu domnul D am stat ulterior la o șuetă pe această problemă. Ca și la Cetatea Albă în urmă cu câțiva ani, stăruia întrebarea, de altfel legitimă pentru orice român aflat în trecere pe acolo, cărei istorii, ghidul turistic ce plimba un grup de oameni ucraineni sau polonezi, îi atribuie acest loc. Dar, până la urmă, tot ca atunci, în străvechiul Maurocastrum, am preferat și aici la Hotin contemplarea în dauna unor lămuriri ce, oricum, par a-și pierde trepta din importanța pe care firesc, pentru noi românii, ar mai trebui să o aibă.

Pe unul din dealurile ce alcătuiesc cadrul natural la Hotin

În aceea zi trecută deja de ceva timp, obscurului bar “Planeta” din Belgorod Dnestrovsk (Cetatea Albă), ce cu a sa terasă pare a domina de sus orașul acesta prăfuit și plin de căldură, situat aproape de locul unde Nistrul este înghițit de mare, i-am atribuit după câteva înghițituri de bere ucraineană, același rol, de punct de observație, ca și cetății de lângă mare. Pentru că, până la urmă era simplu: din ambele locuri vedeai lumea, un tânăr sau o tânără, uneori îmbrățișând-se tandru sau câțiva câini orbecăind prin căldură. Hotinului însă îi lipsește marea, iar lucrul acesta pare al văduvi dramatic. Pentru că văzut de undeva de sus, de pe dealurile ce îl înconjoară, Nistrul oricât ar fi de mare, nu poate sublini în nici un moment grandoarea, dar mai ales caracterul acesta, atât de năbădăios al vechiului Pont Euxin…

6 thoughts on “Hotin, acum Ucraina : în care românul Ilie, din Ucraina, îi aduce pe cei doi nepoți să vadă Hotinul lui Ștefan, iar Ion, taximetristul din Cernăuți, ba e moldovean ba’i român, după cum merg treburile

Add yours

    1. Mulțumesc,
      Nu știu dacă ați fost dar cel puțin prin prisma meseriei trebuie să vă faceți drum și peste Nistru la bine păstrată cetate poloneză de la Camenița.

      Like

  1. Recent am fost la Cernăuți, cu descinderi la Hotin, Camenița și… Fântâna Albă – ultima, chiar de 1 aprilie 2019. În general, impresiile coincid. Altă lume, alți oameni! Din ce în ce mai puțini… români! Istorie în desfășurare, de!

    Like

    1. Știți ce mă bucură? Că românii încep să meargă din ce în ce mai mult, locul intrând din acest punct de vedere în mentalul colectiv românesc ca o parte a spațiului românesc.
      Tot așa, anul acesta am văzut primele, fără să exagerez, cârduri de români, iar eu recunosc, m-am gândit că în sfârșit suntem și noi ca ungurii ce vizitează județele Harghita și Covasna an de an.

      Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: