Cernăuți, acum Ucraina: Domnul D și identitățile orașului

Puternic mascată de abundența copacilor din jur, de mulțimea trecătorilor ce se perindă mai mereu prin fața ei sau a celor care stau, sprijinindu-se de ea, statuia lui Mihai Eminescu, reprezentând poate pentru aceste locuri cel mai bine legatura dintre un trecut identitar românesc al Cernăuțiului și actualul prezent trist pentru români, se află situată într-un mic scuar al Pieței Teatrului din localitate, la intersecția străzilor Universitații cu Stepan Bandera.

În felul acesta, pentru călătorul ce, pentru prima dată, calcă aceste meleaguri, ea poate fi ratată sau pur și simplu ignorată. Niciun indiciu, demn de măreția artei poetice expuse de Eminescu în creațiile sale, nu conduce către ea, cum niciun indiciu nu duce la schițarea unui viitor mai luminos pentru românii de aici.

Statuia lui Mihai Eminescu, dezvelită în anii ce au trecut peste urbea postsovietică, într-un mic scuar din Piața Teatrului

Puțin mai în spate și la stânga sa, profitând de această dată de poziția ferită, ascunsă în verile călduroase razelor solare, se află restaurantul Izograf alcătuit din terasă la trotuar și interior bine dichisit.
Acest colț românesc, l-am descoperit absolut întâmplător căutând, de fapt, o alternativă la mult prea aglomeratul bulevard Olga Kobileanska, cea mai importantă arteră turistică a orașului Cernăuți, purtând în perioada interbelică, a României Mari numele Iancu Flondor, nelăsând-mi, în plin sezon cald al preumblărilor îndelung chibzuite și așteptate, posibilitatea alegerii unui popas revigorant. Restaurantul a devenit, din acest punct de vedere, o întâmplare reușită, fiind spațiul necesar, liniștit și primitor, atât de râvnit când simți că tricoul devine în spatele tău jilav, iar gura se transformă dintr-un mediu umed într-unul uscat.

Două lucruri am remarcat la acest popas, așa cum am dat a se înțelege și mai sus, bine chivernisit. Faptul că ospătarii sunt români, ceea ce mă va face să îi trec pragul și la o vizită viitoare și din nou, amănunte legate de identitatea pe care orașul acesta o propune turistului, indiferent de națiunea căreia, acum, îi aparține acesta.
Relatarea mea legată de momentul Cernăuți 2018, începe de aici.

Când copilu’ deschise ochii, lumea era așa cum o știuse dintotdeauna.
Cu case vechi și birje mânate pe caldarâm, cu țărani îmbrăcați închiși și’n alb la culoare, de multe ori stând și vânzând blând fructe, legume și câte și mai câte, pentru ca alteori, cu prosteală de tineret aiurit, răsfirat și mai ales fără griji care încotro, să iubească țărănește. Pe după statui ce, în acele momente de joc, voie bună și imbătare sufletească, erau pentru ei doar locul cel mai bun unde s’ar fi putut ascunde, tinerii strângeau în brațe fete, unele mai durdulii și pline de de viață sau unele, aidoma unor tulpini mlădioase de păpădii prinse în cătrințe înflorate, subțiri și la fel de firave în exprimări, ca și chipurile împietrite de pe piedestalele din bronz ce nicidecum nu erau de’ale lor

Nu știu dacă pe fotografiile în alb și negru agățate pe pereții restaurantului, înfățișând cadre din orașul de altădată undeva pe la începutul secolului, era trecută cu precizie și data, însemnare, de altfel, normală atunci când autorul vrea să lase viitorului, pe lângă numele său, și urma timpului surprins. Dar cert e că Cernăuțiul acela, afișat oricărui trece în ziua de astăzi pragul acestui restaurant, avea numele expus doar în germană și nicidecum, măcar ca însemnare rebelă pe undeva, prin colțul de jos, în românește.

Fotografie de epocă, probabil din perioada, așa-zis, imperială, înfățișând viața urbei în acest colț al vasului imperiu austriac

Din cadrul închipuit de mine, mai ieșeau afară și țăranii îmbrățișati pe te miri unde, chiar printre statui înfățișând personaje ce nu le-au aparținut și nu le vor aparține niciodată, ieșeau casele vechi cu prispă deschisă, ieșeau căruțele cu coviltir, sub care agoniseala satelor din jur era adusă la piață, la domnii cei mari, pentru ca locul tuturor ăstora să fie luat doar de aceiași domni pomeniți anterior, toți cu baston, joben și doamne pedante alături, așteptați, în virtutea celor mai “alese principii burgheze”, de vizitii credincioși, mânați în statul lor, cu adevărat, doar de un singur gând sau dorință, acela ca domnul să se sature odată. În felul acesta, orașul actual propune o primă identitate, cea de oraș imperial aflat la marginea vastului domeniu austriac. Aristocrat, dar la fel de monoton ca plictiseala ce va pune până la urmă stăpânire pe distinsa protipendadă, cadrului acesta, peste toate cele închipuite de mine, îi lipsește voioșia și exuberanța românului, ajuns, pe acele timpuri în care fotografia a fost realizată, minoritar la oraș și încă majoritar în satele din jur. Dar, în scurt timp, în timp ce lumile acestea se amestecau în capul meu, recreînd identități culturale, spatii distincte ce uneori interacționa, așa cum am văzut, în zi de târg, la sărbători sau la alte evenimente marcante, la masa de lângă mine, în interiorul Isografului, obiceiul atât de drag slavilor estici de a mânca și a bea alături de femei frumoase-în Ucraina, legat de frumusețea femeilor, merită menționată și linia, ce aici devine foarte subțire, dintre elegant sau atrăgător și vulgar, o limită, de altfel, a cărei grosime scade, din punctul meu de vedere, exponențial, pe direcția V-E a continentului acesta-și așa cum am menționat deja, mai mereu în compania nu a unei gustări bahice pe post de adălmaș ci a întregii sticle, mă va trezi la realitate, creând o altă scenă plină, dar de această dată de balast. Totul devenise, brusc, mult prea clar. Eram, acum, și în prezent, trezit cu adevărat pe tărâmul slavilor, al împletiri obiceiurilor sovietice pe un substrat deosebit de fertil, în care orice urmă de viață burgheză, habsburgică, mult prea calculată, pălind în fața voioșiei țăranului român, parte a acelei societăți evocate, va dispărea. Totul era antagonic. Mintea mea ce, până atunci, a dezvoltat pe tot parcursul zilei aceleia călduroase, direcții și identități care pentru acest loc convergeau implacabil, dacă lucrurile ar fi mers cum trebuie, spre un punct comun dat de “cardinalul” V, acum însă, o cotea implacabil, iar cotitura se făcea temeinic înspre Estul întunecat ce, aici, nu era nicidecum acel loc aducător de lumina peste un Occident dominat de lege. Apoi, din contră, dacă pentru scena austriacă din fotografie, găsirea unei punți de legătură cu trecutul era mai simplă, deoarece, în oraș, rămăseseră în picioare clădirile ridicate în aceea perioadă, pentru cea românească, momentul nu era deloc favorabil, demersul meu devenind din acest punct deosebit de complicat. Să cauți și mai ales să nu ai știința identificării unor dovezi palpabile, din care să răzbată românismul, altele decât arhitectura Art-Deco, înșirată fragmentat pe dispunerea rectangulară a orașul acesta, după ce în prealabil te-ai săturat să treci în revistă diverse cartiere apărute în anii existenței URSS-ului, devine o treabă dificilă și trebuie avut neapărat prin preajmă oameni ce cunosc foarte bine realitățile locului…

Bloc Art Deco surprins pe una din străzile mărginașe ale vechiului centru istoric

Răsfoind dezordonat ultimele foi dintr-un dosar vechi, Domnul D produse în biserică, un zgomot ce reuși să trezească din visare până și tencuiala de mult adormită.
Zgomotul acesta plecă imediat de lângă el, propagându-se aiurea pe lângă amvonul gol, urmărind totuși ordonat și cu încăpățânare, rândurile stranelor bisericești, acum dispărute, pentru a se opri, brusc, în clipele ce vor urma, în vechea ușă de lemn, verde, încadrată maiestuos la exterior de portalul gotic. Deasupra ei ar fi trebuit să fie sursa tuturor a lor lui. Orga…
…dar aceasta nu mai exista demult, iar atunci când zgomotul își dădu seama într-un final de acest lucru se întoarse, la început furios, pentru ca apoi, direct și în linie dreaptă, pe culoarul de altă dată dintre strane, să poposească resemnat între foile conștiincioș aranjate de Domnul D.
După câteva minute Domnul D părăsi biserica. Deși nu a lui creștinește, fusese totuși locul lui, unde ani și ani la rând, el nu făcuse altceva decât să răsfoiască, să centralizeze, să aranjeze și să scoată lumii, la vedere, atunci când s-a putut-pentru că nu întotdeauna a fost posibil, iar acum vremurile par a se repeta – pagini din ceea ce a fost odată, aici, pe aceste pământuri.
Acum, îi părea rău și nu pentru că munca lui se termina, ci pentru că ceea ce aflase din acele foi, de-a lungul atâtor amar de ani, mai mult din dezinteres și nu din frică, pe nimeni dintre ai lui nu mai preocupa.
Puțin după acestea, o bucată de tencuială căzu în urma lui când el, ajutat de vântul stârnit din biserică, închise ușa veche. Odată cu ea și sursa tuturor zgomotelor ce vor avea să vină rămase acolo.

Domnul D, personaj real, dar pe care din pură ficțiune, am preferat să îl ascund sub o inițială enigmatică, este rod al unei întâlniri inspirate, născute în urma unui comentariu la o postare pe rețeaua de socializare Facebook. L-am exploatat pe acest domn, folosindu-mă de el cu nerușinare artistică, speculând cunoștințele pe care la momentul anului 2018, D nu le mai așează temeinic în dosare, ci doar în mintea lui.

La umbra binemeritată a unor arbori stradali, ascultând explicațiile ghidului nostru. Trecuseră deja multe ceasuri de când începuserăm incursiunea noastră în vechiul oraș moldav

În adevăr, el este un fost arhivar prin mâna căruia a trecut o bună parte din memoria orașului, iar pentru mine, prin faptul că tot ceea ce expune este legat de românismul locului, el reprezintă acum identitatea orașului românesc.

Zgomotului poznaș, îi plăcu dintotdeauna muzica. Nu avea cum, de altfel, să nu îi placă, atât timp cât el ieșea, arătându-se lumii, fix din bătrâna orgă ce a scos de atâtea si de atâtea ori, uneori buhăit, alteori hăituit, amenințător sau prelung, zgomote diverse. Toate, necunoscutului, i-ar fi putut părea a fi la fel, dar exista, însă, și în societatea lor, a vibrațiilor ascunse și auzite doar de urechile oamenilor, o ierarhie strictă, superioară, în care încântau doar cele izvorâte din muzică, zăvorâte în interiorul bisericilor, a sălilor de spectacole sau a teatrelor și plebea, a celor mulți care veneau de afară, aduse de oamenii cei noi, fără valoare artistică, menite tot timpul unui dute vino între interiorul și exteriorul martorului acesta, din piatră, tăcut. Acum, însă, de ceva timp e tăcere înăuntru și pare că nimeni nu mai poate controla vechile treburi. Orga a dispărut, iar de afară nu mai vine nimic. Singurele clipe în care el, zgomotul absolut se simțea liber, încătușat doar de pereții vechi, îi erau acum anulate. De fapt, putea să facă chiar ce vroia el. Putea să aleagă să fie ca plebea zgomotelor și să iasă afară sau putea să rămână aici, zgomot tăcut, știindu-le pe toate, dar absolut…După ce se gândi îndelung la menirea lui pe această lume, zgomotul acesta se hotărî că trebuie să plece, să iasă afară, măcar ca o ultimă acțiune de înștiințare a lumii că el există sau, de ce nu, chiar de revoltă. Viața îi fusese mereu zăgăzuită, chiar și când orga tuna și fulgera, dar acum, mereu rămas între paginile unei cărți, parcă totul nu mai avea niciun rost. Clipa lui, se pare că sosise…

Domnul D a muncit în locul în care ar fi trebuit să îi aibe deasupra capului pe Dumnezeu și pe Isus, două chipuri dacă nu ideale, atunci cu siguranță sfinte, dar cărora istoria, prin sovietici, le-a găsit alți înlocuitori, pe Lenin și pe Stalin. Cu ei, așezați deasupra celor sfinte în biserica iezuiților din Cernăuți, sovieticii au inversat nu doar simbolurile sau menirea spațiilor, cât mai ales gama de valori la care o comunitate se raportează.

Biseria iezuită “Inima lui Isus” din Cernăuți, clădire aparținând cultului romano catolic, dar care pe timpul URSS-ului a fost sediul

Prin micuța gaură apărută în vitraliul de sus, Absolutul părăsi incinta. Se așeză temeinic pe cascheta Viteazului Soldat Închipuit, cel ce a muțit cu cântările lui îndoielnice cu zeci de ani în urmă orgă, vrând să se răzbune, dar dându-și seama că acesta este doar o statuie, o luă la goană în jos, printre oameni pestriți, spre cel căruia el îi va spune de acum încolo Vopsitul. Acestuia, chiar dacă acum tot o statuie, de mult avea el de gând să’i zică câte ceva din fiecare

“Ținutul acesta nu poate ține atâția locuitori și răbda atâta sărăcie” spune un personaj din povestirea scriitorului ucrainean galițian Vasîl Ștefano, Crucea de Piatră, scrisă în 1899, în care autorul descrie povestea exodului țăranilor ruteni spre America de Nord, spre o viață mai bună. Mai trebuiau să treacă încă mulți ani, pentru ca țăranii din jurul satelor Drohibîci și Borislav, de lângă Liov, să înțeleagă că ceea ce le făcea probleme încă din negura timpului, bolborisind și emanând un miros urât la marginea satelor lor, nu este altceva decât petrol, iar acesta poate fi exploatat întru bunăstarea, dacă nu a lor, atunci al Imperiului Austro-Ungar din care făceau parte. Primul capitalist al regiunii, cel care de altfel a și început exploatarea petrolului în Galiția, oprind oarecum exodul populației spre alte zări, a fost polonezul Stanislaw Szczepanowski, membru în parlamentului imperial. Acesta, având aplecare spre cele scrise, nota în cartea sa Nefericirea Galițiană(1888) următoarele: Fiecare locuitor din Galiția depune un sfert din munca unui om și mănâncă jumătate din masa unui om normal. Explicațiile erau multe. Țineau de dimensiunea loturilor de pământ atribuită unei familii, de calitatea solului, dar mai ales de obiceiuri imperiale habsburgice, absolutiste, traduse în tot acest timp al dominației austriece peste regiune, prin foamete pentru țărani.
Povestea este însă una “pur ucraineană”, însemnată pentru noi românii, prin faptul că ea nu face decât să finalizeze un exod al țăranului rutean și huțul ce, în dorința de a avea pământ și împovărat de cele peste 100 de zile de clacă pe an impuse de stăpân, este ajutat de autoritățile imperiale austriece, odată cu fatidicul an 1774, să vină aici, în ținuturile nordice ale Moldovei, botezate impropriu și pentru a creea identități false-în prezent mai ales-cu Bucovina.
În fața catedralei iezuite din Cernăuți, de câțiva ani este amplasată statuia suveranului austriac Franz Joseph.

Simbolic și așa pentru mintea mea fantezistă, m-aș fi bucurat ca cei care l-au vopsit în roșu, într-o noapte de iarnă târzie, prin 2014, în timpul Maidanului ucrainean, să fi fost românii din Cernăuți. Dar, până la urmă s-a dovedit că au făcut-o alții, urmașii celor ce moldovenii pe la 1800 le ziceau “lăturalnici”, adică veniți de prin alte locuri, ce acum sunt cei mai mulți și care probabil, din prea mult patos naționalist și mânați de neștiință, l-au vandalizat taman pe cel ce i-a adus aici.

Sursa de inspirație:Serhii Plokhy-Ucraina, Porțile Europei

Monumentul soldatului sovietic din Cernăuți, rămas în picioare încă și acum, cu toate că legea desovietizării este în vigoare. Până la Maidan, aici aveau loc toate adunările obștei cernăuțene ucrainene și rusești. Odată cu evenimentele de la Kiev și schimbările aduse de acestea în politica externă a țării, locul adunărilor, se va schimba, acestea desfășurându-se în zona monumentului lui Taras Shevchenko, poetul național ucrainean. Sursa foto: articolul Locul unde România Mare trăiește prin ziduri

În 2016, când capul lui Franz Liszt a fost dezvelit la Cernăuți, în fosta Piață Rudolfsplatz la austrieci, Dacia la români și Filarmonicii, acum încoace la ucraineni, tineri și tinere înflăcărați i-au dedicat, marelui compozitor maghiar al Imperiului Austro-Ungar și al întregii omeniri, versuri în limba lor, pentru ca la un moment dat, dirijat, și ca la un semnal bine știut de dinainte, frunze galbene de platan aveau să cadă de sus și din mâinile lor pe caldarâmul pieței, încununând momentul. Am urmărit, întreaga înregistrare a evenimentului, doi ani mai târziu, în 2018, cu multă răbdare-deoarece nu înțeleg limba ucraineană – pe o bancă din apropierea capului marelui compozitor, într-un cadru foarte sugestiv dat de o piață golită de oameni din cauza căldurii, plină de identități mascate, dar mai ales amestecate.

Capul cântator al lui Franz Liszt, principalul element de atracție turistică al Pieței Filarmonicii

În spatele meu silueta impunătoare, austriacă, a fostului Hotel Bristol, acum cămin de mediciniști, domina piața, mascând astrul celest după el, anulând până și numele acesteia, dat de mult mai modesta clădire a Filarmonicii, pentru ca în stânga să se desfășoare fosta stradă Mihai Eminescu, acum puternic dezafectată și botezată Maxim Gorki, cea care începe cu o clădire având conturată în vârful acoperișului o buhă din tinichea și câteva inscripții românești, apărute de sub tenculaia căzută, pe zidul de la stradă.

Fotografie veche, de epocă, înfățișând vechiul și fostul Hotel Bristol

Partea de identitate ucraineană în zonă, eu nu am remarcat-o. Din cauza căldurii, locuitorii, acum majoritari ai urbei de la poalele Țeținei, au preferat mai mult ca sigur adăpostul reconfortant al locuințelor, altădată românești, uneori poloneze, iar alteori armenești, dar mai ales evreiești, situate în jur. De pe aceea bancă, m-am ridicat apoi doar în momentul în care soarele a urcat și mai mult pe cer întunecându-mi aproape de tot ecranul telefonului. Între timp, cele șase părți ale înregistrării evenimentului se terminaseră, dar în niciuna dintre ele, deși pomenită la început, consulul României la aceea vreme, în Cernăuți, nu a vorbit. Sau cel puțin nu în acelea urmărite de mine…

George Enescu s-a născut mai jos de Cernăuți, în localitatea Liveni-Vârnav, astăzi George Enescu, din județul Botoșani. Știam că cel considerat a fi cel mai mare muzician român este botoșănean, dar cu adevărat faptul acesta l-am realizat doar în urmă cu câțiva ani. Atunci, călătoream de la Iași la Botoșani, iar exact în locul în care un județ se termină și altul începe, într-un fel de țară a nimănui, rămasă în România zilelor noastre aproape mereu neasfaltată, am oprit pentru a cumpăra cireșe de la numeroșii țărani adunați pe marginea drumului. Apoi, în timp ce mâncam deliciosul capriciu primăvăratic exact la fața locului, nu mi-am putut stăpâni mirarea, fie ea și interioară -probabil, dacă aș fi dat drumul sunetului guturaic dictat de mintea mea încinsă, aș fi arătat în fața lumii adunate în acel loc, cel puțin aiurea, dacă nu mai grav- în fața chipurilor expuse inspirat pe portalul de beton, marcând intrarea în județul acesta. Multă vreme am rămas cu imaginea aceasta, a lui Enescu, Iorga, Ștefan Luchian și nu în ultimul rând, al poate celui mai mare dintre ei, poetul național Mihai Eminescu, exponenții cei mai de seamă ai acestui județ, proiectată acolo, pe marginea drumului printre țăranii locurilor din jur, de o mână strașnică și deosebit de inspirată în a sugera identități născute dintr-o simbioză cu locul, în care două medii de altfel diferite-mica boierime și țărănimea din jur-total antagonice în majoritatea timpului, dar care la români fiind capabile să nască la momentul oportun, oameni ai locului, ce mai târziu vor deveni elitele în jurul cărora națiunea se va aduna.

Scena aceasta, dar pe jumătate, pentru că locul cireșelor a fost luat de prune, iar Taras Șevchenko, cel mai mare artist al ucrainenilor, nu este nicidecum de’al locului, am fost văzut-o deja, cu doar un an mai devreme, la Cernăuți, dar ca și acum, doar ulterior i-am atribuit însemnătatea dorită.

Atunci, am cumpărat prunele-un alt capriciu la care țin foarte mult-tot așa, de la un grup de vânzători ambulanți, mulți dintre ei țărani moldoveni din satele din jur, grupați pe strada 28 iunie-Ucraina, păstrează încă această denumire de stradă – din imediata vecinătate a statui lui Mihai Eminescu și față în față cu actualul cinematograf al orașului, fostul templu evreiesc din perioada interbelică a României Mari. Apoi, prunele acestea le-am spălat în apa fântânii arteziene de la picioarele cobzarului Taras Shevchenko, imortalizare din bronz, rivalizand probabil prin dimensiuni în întreg orașul doar cu monumentul extrem de viteazului soldat sovietic eliberator, situat lângă catedrala iezuiților și care, am impresia că totuși, încă, este mai mare și, pe deasupra, mult mai impozant. Ca de obicei în Ucraina, bardul cultural al rutenilor este expus nervos, cu părul vâlvoi. Nu este de-al locului, asta o știm, chiar dacă acum, el este înconjurat doar de țărani de’ai lui și chiar dacă în fața sa, după Euromaidan, multă suflare naționalistă ucraineană, mereu își face veacul aici. Dar el privește iritat clădirea primăriei, creație arhitecturală austriacă, iar eu nu îl înțeleg. Într-o lume ideală, în care fricile născute din perfecta conștientizare a faptului că locul pe care calci acum, în istorie, nu a fost al tău, el ar fi trebuit să aibe o privire mai blândă, dacă nu înțelegătoare, în fața evidențelor austriece ce, până la urmă i-au ajutat neamul, aducându-i pe ruteni aici, pentru ca totodată, la fel de blând, să poată privi chiar și fostul monument al Unirii, ridicat după 1918 în spațiul situat între el și frumoasa clădire imperială, dar făcut aproape una cu pământul odată cu venirea sovieticilor. În acest ansamblu, vulturul moldav zdrobea leul austriac – ce încântare oferea autorul prin această alegorie– pentru ca mai apoi un Lenin din bronz, să îi vină de hac…

Nu același lucru se poate spune însă despre o altă statuie, cea înfățișând o voluptoasă femeie cu nurii la vedere, exprimare destul de arcuită pentru a sugera erotismul. Botezată “Mama Austria” ea a fost de curând expusă în cel mai frumos loc al Cernăuțiului actual, clădirea fostei Mitropolii, actuala Universitate Națională “Yuri Fedkovici”. Față de ruși sau sovietici, românii, totuși, au avut o mult mai mare grijă de tot ceea ce au preluat de la austrieci, chiar dacă, în prezent, bustul femeii nu are cap și unul dintre brațe…

Un hâtru, probabil artist și antiglobalist, i-a acoperit presupusul cap cu o burcă, creației astfel rezultate dându-i numele de Europa-foarte inspirat-ignorând prin acest gest absolut total, ordinele clare de la un presupus Centru Conspirațional ce ar conduce lumea actuală. În acest fel statuia expusă aproape de intrarea în prestigioasa clădire din patrimoniul UNESCO devine brusc principala curiozitate a obiectivului. Sala Unirii, pălește, rămâne pe doi sau poate lipsi cu desăvârșire, fără prea multe explicații lămuritoare, din peisajul turistic. Din nou, de la un Centru, de această dată cât se poate de real, ordinele sunt mult mai clare, dar mai ales mult mai precis trasate.

Legat de George Enescu, pentru că legăturile pe care le-am schițat mai sus de la el au început, mai trebuie neapărat menționată și următoarea realitate, omisă cu bună știință de-doar după ce Crimeea a trecut la ruși-binevoitorii vecini ucraineni. 24 de concerte susținute la Cernăuți are George Enescu, în comparație cu cele doar două ale celuilalt mare compozitor, inegalabilul Franz Liszt, pomenit mai sus. Pe lângă toate aceste reprezentări artistice, de Cernăuți, pe muzicianul român îl mai leagă și desele vizite avute aici, multe dintre ele desfășurate la invitația celui de care mai târziu îl va lega o strașnică prietenie, istoricul și academicianul Ion. I. Nistor. O spun Arhivele și bineînțeles, dacă o spun ele, o spune și Domnul D. La Cernăuți însă, cred că românilor de aici nu le-ar surâde neapărat un cap cântator, ca al lui Franz Liszt, din care la intervale precise de timp să răsune fragmente din celebrele capodopere ale lui Enescu. Nu, mai mult ca sigur, ei s-ar mulțumi și doar cu simpla menționare a numelui său, alături de alte nume, la fel de celebre, notate credincios și recunoscător de mai marii actuali din Cernăuți, pe o placă de marmură, pe unul din pereții clădirii Filarmonicii. De altfel, în acest fel, s-ar repara o eroare, ar fi o încântare și un semn de recunoștință, întregind peisajul multicultural al intimei piețe a Filarmonicii, dominată, însă, repet, de maiestuoasa clădire a fostului Hotelului Bristol, piață din care, nu mă pot abține, dar trebuie din nou să repet, continuând în jos și puternic dezafectat, începe strada Maxim Gorki, fostă Mihai Eminescu, fix din locul în care o buhă din tinichea stă în vârful unei clădiri, iar câteva inscripții din timpul României Mari, apar de sub spoiala nouă, scorojită de vremuri. Chiar dacă din tablă, se pare că pasărea a prezis bine viitorul. Poate fix de aceea, la români, ea nu este doar o simplă pasăre, ci un adevărat simbol al morții și mai puțin, din păcate, ca la alții, al înțelepciunii.

Cu această ocazie, zgomotul plecă de unde veni. Îi fu suficient și îndeajuns pentru a-și putea face o părere…

Note de călătorie

În 1940, Templul Mozaic din Cernăuţi este închis odată cu intrarea sovieticilor în oraș,urmând ca în 1941 acesta să fie incendiat de naziști. Pe ruinele rămase, sovieticii au construit actualul cinematograf al orașului, situat în diagonală față de statuia lui Mihai Eminescu și în fața căruia, aproape în tot timpul zilelor în care soarele scaldă aceste meleaguri, o adunătură pestriță de vânzători ambulanți să își facă veacul nestingheriți. Pornind de la această clădire, de la un trecut, incontestabil, și evreiesc al orașului, alături de vizionarea de dată recentă a unui film unguresc, am creionat o realitate ce, oricând, poate fi valabilă și pentru Cernăuți.

” Vin evreii!” exclamă la un moment dat Ildiko. E agitată, deznădăjduită. Baticul desfăcut, mai mult îi atârnă din cap, ajungându-i pe jos, transformându-se, astfel, într-un accesoriu inutil. Fără de folos, pare a fi în aceste momente și soțul ei. E furioasă pe el, pentru că nu face nimic. Beat, stând nemișcat în mijlocul camerei, acesta nu bagă în seamă deloc realitatea crudă expusă de nevastă. Din gură vorbește, e drept, dar nu ce vrea Ildiko să audă. Pe el nu îl interesează defel, că evreii s-ar putea întoarce și mai mult, și-ar putea lua averile înapoi. Pe el, în timp ce tânguierile femeii lui se aud în fundal, îl interesează doar mustrarea ce îl cuprinde și îl învăluie mătăsos, adâncindu-se în sufletul lui, provocându-i multă și multă durere. Niciun rost nu își mai are casa luată, lingurile și furculițele de argint pentru care s-a bătut cu restul, cum niciun rost nu mai are nimic, din ceea ce țăranii maghiari au luat de la evreii din satul lor, odată ce denunțul inventat și-a atins scopul. Janos se va spânzura. În tot acest timp, nevasta, disperată, nu va conteni să dosească, pe unde poate, lingurile și furculițe de argint.
Iată ce spunea Cătălin Bogdan, cel ce realizează cronica filmului maghiar “1945”, apărut în 2017,regizat de Ferenc Torok, în Revista 22:
“Notarul Istvan Szentes se pregătește de nunta fiului, când tocmai sosesc în gară doi bărbați și un cufăr. Tocmesc un căruțaș pentru bagaj și îl urmează îndeaproape pe jos. Parcurg cu pas constant drumul până-n sat, apoi până în țințirim. Sătenii se coalizează, cuprinși de o panică mocnită, și-i încolțesc la la ieșire. Străinii, după ce îngroapă câteva obiecte, părăsesc satul în siguranță. Nu suntem în New Mexico și în epoca de glorie a pistolarilor, ci în pusta maghiară la început de pace postbelică. Rușii fac legea, tinerii recruți se întorc acasă, iar nunțile profită de amuțirea armelor. Sătenii au ce dosi, îmbogățiți nu demult cu bunurile tentante ale vecinilor luați de jandarmi. Cei doi s-au întors nu cu cadavre, ci cu mici obiecte rămase de la pușcăriașii decedați. Sunt evrei veniți doar pentru un kadiș. Dar parcursul lor e resimțit, în aceiași măsură, drept o provocare.”
Am privit gara din Cernăuți cu aceiași curiozitate cu care Șeful de Gară din film privea sosirea celor doi străini în satul lui. Mi-am închipuit apoi un traseu ce va străbate urbea cernăuțeană prin locurile ei cele mai importante. Acesta se va opri pe o mică stradă, cu blocuri interbelice. Undeva, pe o latură, având un perete roz și balconul vopsit în galben, alături de Domnul D identific și clădirea ce a găzduit în trecut sediul ziarului românesc “Patria”. Suntem pe strada Gogol, fostă Ambrosgrasse la austrieci și x la români, afară e cald, înăbușitor chiar, dar suntem binedispuși. Românca Simona Halep, tocmai ce câștigase turneul de Rolland Garos.

Gara orașului Cernăuți

Ridic capul și număr : 1 balcon, 2 balcoane, trei balcoane și tot așa…toate sunt la fel…
-Toate evreiești Domnule D?
-Da…
-Și dacă acum s-ar întoarce evreii?
Nimeni nu mai zice nimic. În străfundurile mele, în tot acest timp, aud doar acel patetic “Vin evreii!” , dar vocea aceea, în niciun caz aici, nu e a lui Ildiko…

Actuala stradă Gogol din Cernăuți, fosta Ambrosgasse la austrieci și Mitropoilt Vladimir Repta în timpul României Mari.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: