Lefkoșa, Ciprul de Nord: Oamenii orașului turcesc. Memo, Hussein și Maura

Mi-am dorit mereu să intru în casele oamenilor. Nu eram pe deplin convins de succesul acestui lucru, dar știam că doar așa voi putea afla mai multe despre ei, despre ceea ce fac sau despre ce gândesc. Întâlnirea cu Cipru, cea cu părțile lui nordice, a fost din acest punct de vedere de la bun început o ocazie excelentă. De la Casa Turcului la Biroul notarului Hussein și nu în ultimul rând la povestea Maurei de pe plaja Famagustei, interpretări proprii situate la limita dintre plăsmuire și adevăr a realităților cipriote, toate au fost reperele unei călătorii deosebite. Să le cunoaștem mai bine.

Turcul Memo

Memo scrijelea cu cuțitul mierea rămasă pe mușamaua veche ce acoperea masa din bucătărie. Ca de obicei dăduse mâncare pisicilor, agitând înainte punga cu grăunțe ca pentru un semnal. Și tot ca de obicei, strânse cu atenție mandarinele din curte, aruncate pe jos de vântul ce bătu toată noaptea. Dar spre deosebire de alte dimineți în care, umede fiind, le ținea îndelung în mană, admirîndu-le ceruitul imaculat și stralucitor al coji, acum Memo le aruncă nepăsător în găleata veche.

Încă din tinerețe, Memo fusese un model de viață autentică închinată țării, neamului și credinței. Atât cât mai apucă, îl sluji cel puțin ideologic pe Părinte (a se citi Kemal Ataturk), chiar dacă de locul Anatoliei Sfinte îl despărțea o mare și câteva generații. Au urmat însă anii tulburi ce s-au scurs aprig peste insulă. Au lăsat multe în urma lor, dar oarecum el a ieșit împăcat din vârtej, chiar dacă trebui să recunoască într-un final, nu pe deplin împlinit. Luptase aproape la propriu împotriva britanicilor și a grecilor, bătuse insula în lung și-n lat mânat de aceleași convingeri, iar când veni vorba să facă ceva ce alții nu voiau a face, el fu primul care acceptă. Tot așa, datorită convingerilor, acționă și contra a lor lui, a celor ce umblau cu alianțe strâmbe. Aplicase aceleași metode învățate și cerute de superiori, iar ceea ce a făcut, a făcut-o ca pe o datorie morală, nu pentru a sa glorie personală, ci pentru a Semilunei putere.

E drept, după acei ani, căpătase un post călduț în administrația locală, începu să aibe contacte din ce în ce mai dese și mai fructuoase cu alți funcționari din noua țară, dar mai ales cu oamenii din țara mamă, cum i se spunea acum, mai nou Turciei. Pe toate însă le considera firești, văzute ca o răsplată a ceea ce a făcut pentru neamul lui.
Stropșitul mandarinelor de pereții găleții vechi, normal, altădată, i-ar fi provocat repulsie și frustrare. Citricele erau fructele Ciprului, iar el dintotdeauna a considerat că nectarul lor din care se hrăneau fără tăgadă ciprioții, e avuția cea mai de preț a insulei. Ar fi vrut ca acest nectar să fie doar al lor, al celor ce s-au bătut cu grecii pentru bucata asta de pământ. Ar fi vrut chiar să îl împartă cu cei situați la sud de Nicosia, pentru că până la urmă cu toții, indiferent de limbă sau religie, erau fi ai Ciprului. A înțeles că nu se poate și a luptat pentru asta, dar în ultimii ani, venirea lor, a turcilor și ai altor oameni de peste apă, i-au bulversat convingerile, idealurile și crezurile, făcându-l să se uite urât la toată lumea ce îi ieșea în cale.

Inscripții interesante, sugestive, descoperite la pas în preajma zonei de separație din Nicosia

Turcul Memo se consideră a fi în primul rând cipriot și de abia apoi turc. Începe să vorbească precipitat și nervos atunci când vine vorba de turcii ce vin de pe continent. Pe ei îi consideră, acum, ca fiind sursa tutoror relelor întâmplate în partea turcească și pe ei i-ar vrea doar ca turiști, simplii băutori de bere sau whisky, jucători la cazinou sau amatori de moravuri ușoare. Cu toții făcând doar atât, după care, tot așa simplu, să se întoarcă de unde au venit. Mai departe omul nu mai zice nimic. Mirosul mandarinelor fermentate în aerul călduț al dimineții începe să deranjeze. Mângâind o pisică, turcul se îndepărtează, târâind mai mult după el găleata plină cu mandarine stricate. Pentru el pare a fi clar totul. Ciprul este supus unei invazii, iar paradoxul inimaginabil, pe care nicicând în trecut nu și l-ar fi putut închipui, e că această vine chiar din partea a lor lui…

Notarul Hussein

Nu ascund nicio urmă de regret. Odată ce ajung din nou în stradă, nu aș mai face nimic din ceea ce mi-am propus pentru aceea zi în Cipru. Întâlnirea avută a fost savuroasă, iar interlocutorul încântător. În porniri, respectase cele mai bune obiceiuri ale lumii lui. A fumat mult, a băut cafea și mai ales a răsfoit ziarul de hârtie. Pentru afacerea lui nu a făcut nimic, refuzând cu ostentație orice propuneri venite din exterior, de la diverși. Degetul arătător, îngălbenit de tutun, nu a contenit nici un moment să arate chipul lui Atatürk, prins sus, printre rotocoalele fumului de țigară, de unul din pereții albi ai biroului. În contrast a fost doar resemnarea și coborârea tonului, atunci când a venit vorba despre Erdogan, văzut de el doar ca un “good turkish man” . Și poate, de ce nu, un oarecare regret că cea care ne-a servit cafelele mici a fost doar o mică filipineză. Și-ar fi dorit o turcoaică măslinie de aici sau, de ce nu, pentru că el nu consideră a fi important, una venită de peste apă.

Cetățean turc în Nicosia sau Lefkoșa citind ziarul, alături de o cafea și omniprezenta țigară. De altfel, aceste mici plăceri ale vieții sunt foarte întâlnite în partea turcească a Ciprului

Dar, până atunci, pare a fi mulțumit și cu situația actuală. Una în care migranții, în special africani și asiatici, sunt prezenți peste tot în Cipru, populând porturile și autogările în căutare de locuri de muncă, dar mai ales pentru a pleca mai departe. Cât sunt cuminți, ascultători și mai ales ieftini. Devine clar: pentru el sunt buni, mai ales că, în actualele condiții, puțin localnici se mai încumetă la anumite treburi zilnice. Ca o reverie, în tot acest timp, fumul gros nu mai contenea să urce spre tavan, descriind volute imaginare, rupte brusc odată cu înălțimea căpătată, de aerul cald, propulsat în biroul notarial de o sobă electrică.
Înmuiat de vremea de afară, nu contenesc a mă mira de cât de frig îi este turcului din fața mea.
Pentru omul acesta, conflictul cipriot nu are nicio rezolvare, atâta timp cât “grecii” îi consideră pe ei, “turcii” din nordul insulei, cetățeni de rangul doi.

Musulmană surprinsă în apropierea portului din orașul Famagusta sau Gazimagușa

Sintagma îmi trezește similitudini deloc întâmplătoare, legate de spațiul nostru, de maghiari și de români. Dar le abandonez rapid, atent la filipineza ce își face apariția, încercând să deslușesc explicațiile oferite unui posibil client, invitat politicos să vină mai târziu deoarece domnul notar este în pauză, atent la convorbirea aprinsă, pigmentată cu miros de tabac răspândit fără menajamente, ca pe un lucru normal peste tot, între el, împuternicitul uscățiv al unui stat fictiv, pus să reprezinte în teren legea și un altul, dovedit ulterior a fi tot birocrat, corpolent și ceva mai tânăr, un ministru al nerecunoscutei Republici a Ciprului de Nord. Peste notar, am avut norocul să dau. Providența mi-a făcut cu ochiul în momentul în care admiram un Renault 12, muza Daciei românești răspândită pe aceste meleaguri de Renault, în anii ’70, prin fabricile din orașul turcesc Bursa. Urma să văd partea turcească a Nicosiei, aici Lefkoșa, dar cel puțin pentru moment lucrul acesta a fost amânat.

De altfel, invitația la cafea nu s-a lăsat mult așteptată, pentru simplul fapt că turcii sunt foarte convingători atunci când vor să te invite la ei în casă. De o politețe dezarmantă, debordând în maniere prietenoase, cel ce s-a dovedit ulterior a fi reprezentantul de două ori în viața lui, în teritoriu, al unui loc al lumii turce, și-a spus povestea.
Anul ’74 îl prinde pe turcul cipriot Hussein într-un post călduț de polițist în Lefkoșa. Nepreocupat de conflictul interetnic greco-turc, dar conștient de faptul că tensiunile vor crește, Hussein, om cu școală, “se orientează” rapid și devine notar. Acum, mai mult de patru ore pe zi, Hussein nu lucrează și după spusele lui, cam nimeni de pe aici nu se zbate mai mult. E vorba de siestă, de cafea și de mult tutun, lucruri despre care același Hussein crede că noi occidentalii nu avem cum a le’nțelege.

Orarul de funcționare al unui magazin din Nicosia

La final, respectuos îl salut și tot așa îi mulțumesc pentru cafeaua oferită. De la Hussein mă îndrept spre Nicosia grecească, aproape occidentală, iar odată ce trec de punctele de control de pe strada Ledra , totul începe să devină cunoscut și mult prea de’nțeles.

Maura

Maura își acoperi fața, își dezveli puțin mâinile și păși pentru prima dată pe pământul acesta împietrit, pus de Creator în mijlocul apelor. Cât să poată înainta comod și cât să poată fi considerat cuviincios, femeia tanără, cu ochii negrii și părul de culoarea castanelor coapte puțin învechite, își ridică vălul lung, atentă tot timpul la marginile din crep şi la praful sărat transformat în noroi de o ploaie târzie.

Cândva important prin depozitele sale ce adăposteau fructe tropicale și cereale, portul din Kyrenia – Girne își reduce în prezent rolul doar la funcția turistică și strategică militară, ca peste tot prin părțile de litoral ale Ciprului turcesc, armata turcă fiind cantonată prin nave de război

La orizont, bătut încă de un vânt furios venit dinspre mare, vârful muntelui începea să prindă tumultul culorilor închise, iar la nevoie doar, de parcă ceva neștiut de nimeni îl făcea să zăbovească cu respirația întretaiată într-un colț, soarele, în acel moment, lăsa să îi scape doar câteva raze aurii. Părăsind podeaua corabiei, Maura abandonă mirosul de apă cu sare și oameni de ai ei întins zilnic pe jos, pe podeaua jilavă, pentru ca acum, portul nou înfățișat ei, să-i aducă alte efluvii. De portocali verzi și mandarini în pârg, de rodii sângerii, dar mai ales de scoarță de măslini înviată de vremea călduță.

Ambarcațiune turistică ieșită în larg din idilicul port cipriot al Kyreniei. Locul, de altfel, reprezintă unul din principalii poli de atracție turistică din Ciprul turcesc

Fumul, aburind și întristând cerul acesta vesel, ieșea deja de mult timp din turnul catedralei când Maura începu să străbată la pas aleea pietruită. Mărginind, însoțind și mai ales înconjurând vechiul reduit religios creștin, piața aceasta oferea privitorului aproape tot din ceea ce lumea lăsată în urmă de femeia măslinie nu avea.

Porțiune de țărm mediteranean în dreptul localității Kyrenia (Girne)

De departe, biserica catolică era cea care impresiona cel mai mult. Prin ziduri și vechime, amintea de regii de odinioară încoronați aici. Maura însă nu avea de unde a ști toate aceste lucruri. Ea pur și simplu le bănuia, studiind contraforții impozanți, dantelăriile din gips de pe ziduri și totodată măreția acestora din urmă. În viața ei nu văzuse multe, dar cu siguranță știa să aprecieze un lucru. Acolo unde clădirile religioase sunt mari, acolo cu siguranță locul era important.

Revin cu poate cel mai sugestiv cadru al zonei de nord cipriote. Catedrale maiestuoase cândva, transformate în moschei

Într-un final, pe lângă toate acestea femeia trecu destul de repede, îngândurată de cele ce vor urma. Invazia urma să se termine cu ei, cei aduși să populeze locul golit de greci. Marele Vizir le spusese asta când tot satul adunat în fața moschei din austera lor piața îi ascultase vorbele. Ei îi fusese hărăzită o căsuță mică. O încântare, așa și-o închipuie atunci, deoarece așa mică cum o vedea, avea o livadă de portocali și lămâi. Odată ajunsă, își făcuse planul, să planteze și să cultive printre ei diverse plante de ale gurii. O deranja doar statul la adăpostul Crucii, pentru că pe o parte, casa era umbrită de zidurile unei biserici mai vechi ca ei în insulă, iar în față, vechea curte domnească avea ziduri creștine, șlefuite de mâinile altora și nicidecum de ale lor.

Curtea cetățeanului turc, unde am locuit pe durata excursiei în insula Ciprului

Când zorii zilei apărură din nou la orizont, invazia lor se putea socoti a fi încheiată. La fața locului, pe greci, Maura nu avu curajul să îi întâlnească, darămite să îi mai privească și’n ochi. Îi era rușine de ei, de faptul că venise aici pentru o viață mai bună luându-le lor viața și mai ales că toate acestea se vor petrece de acum încolo în casele lor. Evită pe cât putu contactul cu băștinașii și lucrul îi reuși pe deplin. Preferă să se ascundă, cutreierând străduțele botezate cu slove bizantine, admirând magazinele cu vitrine bogate la trotuar, dar acum închise, târâind după ea în tot acest timp pe cei trei copii și avuția lor cea mai de preț, sacii cu haine.

Nicosia, partea turcească, cadru surprins pe una din străduțele ce alcătuiesc această zonă. În imagine, partea laterală a unei biserici creștine transformată în moschee

Acolo unde auzea voci, străbătând colțuri de străzi, piețe secundare sau curți de biserici străine religiei lor, prefera să se ascundă, ferindu-se pe o altă străduță, pe lângă altă biserică sau pășind fără nimeni în jur printre grupuri de case golite de OAMENI. Avu timp să observe spațiul unde va trăi, dar mai ales putu să își ierte venirea aici, pe tărâmul altora, dând vina pe vizir, pe Alah și pe ai ei, dar nicidecum pe ea.

Partea de oraș nou a localității Girne sau Kyrenia, având pe fundal munții ce însoțesc litoralul nordic al Ciprului

Când seara s-a lăsat, ienicerii purtau după ei, spre port, cercul mare al oamenilor goniți. De abia atunci, Maura își îndreaptă pașii spre casa cu portocali și citrici în spate, având vecină pe una dintre laturi, zidurile vechi ale unei biserici bizantine. Pășii în noua ei casă strivind portocalele căzute pe trotuarul bine rostuit al curții. Amestecat cu aerul mării, mirosul lor deveni sărat, nici măcar dulce sau acrișor. Afară, în tot acest timp, o nouă lume se năștea.

Note de călătorie

În ianuarie 2018, am părăsit Ciprul după 5 zile în care tot timpul mi-am spus că trebuie să revin cât mai repede. De atunci și până acum, la ceasul acestor rânduri, a trecut mai bine de un an în care am întors pe toate fețele această experiență. Deși mi-am promis, încă nu am făcut-o, nu m-am întors, deși trebuie să recunosc, tot timpul povestesc de Cipru. Zilele acestea în mână mi-a căzut întâmplător o carte pe care, apoi, nu am ezitat să o cumpăr. M-au atras rândurile cu ștaif găsite pe spatele ei, semnate de diverși, printre care și Fănuș Neagu, dedicate jurnalistului Ioan Grigorescu, cel ce a realizat longeviva emisiune “Spectacolul Lumii”. În ea despre călătorie, acesta afirmă:

Mulţi amatori de călătorii sunt doar atât: amatori. Dar există şi cei ce ştiu să-şi aleagă destinaţiile cu discernământ, căutând un nivel mai avansat de înţelegere. Pe cei din urmă i-am numit “artişti ai călătoriei” – pentru că drumeţia poate fi un act creativ.

Ei, iată, probabil de aceea eu încă nu am revenit în Cipru.

2 thoughts on “Lefkoșa, Ciprul de Nord: Oamenii orașului turcesc. Memo, Hussein și Maura

Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: