Cipru, de la Lefkoșa la Gazimagusa: Când catedralele devin moschei

Pentru ciprioții greci, orașul Famagusta este situat în teritoriul ocupat. De altfel, pentru întreaga lume greacă din sudul liniei Attila, tot teritoriul situat în nord, dincolo de această linie imaginară de demarcație, este considerat teritoriu ocupat. Pentru turcii ce alcătuiesc nerecunoscuta Republică Turcă a Ciprului de Nord, orașul acesta se numește Gazimagușa, iar locul pe care îl ocupă, împreună cu tot locul pe care îl ocupă ei în insulă, este, cât se poate de firesc considerat, parte a lumii turce.

Nu mergeam la Gazimagușa pentru a a admira vechile ziduri și bastioane ce alcătuiau în trecut cetatea veneziană, considerată a fi și locul unde Shakespeare și-ar fi găsit inspirația pentru a scrie piesa Othello. Căutam să văd, atât cât se putea sau mai bine zis cât îmi era permis, cartierul Varosha, componentă turistică balneară de prin rang a Famagustei la Marea Mediterană, atunci când insula aceasta încă nu era divizată în două, pe criterii etnice, de o linie imaginară. Din partea nordică a Nicosiei, căreia turcii îi spun aici Lefkoșa, drumul spre Famagusta, spre estul insulei, pornește prima dată tot spre nord, spre mare, traversând pentru început cartierele mărginașe ale orașului turc.

Nicosia sau Lefkoșa pentru turci. Zonă de blocuri, aproape de ieșirea nordică a orașului turcesc

În Cipru nu există cale ferată, orașele fiind legate între ele doar prin căi rutiere auto. În timpul perioadei britanice, s-au construit aici, din rațiuni exclusiv militare, două segmente de cale ferată, ambele mergând spre cele două baze militare pe care Marea Britanie le deține și astăzi în Cipru, locuri considerate a fi pământuri ale Coroanei. În felul acesta, imperialismul britanic își păstrează alături de stânca Gibraltarului un al doilea avanpost în apele Mării Mediterane. De la britanici, actuali ciprioți, indiferent că sunt greci sau turci, se pare că au moștenit doar condusul pe partea dreapta, alte aspecte rămânând uitate sau neobservate de către mine. Cât a putut, stăpânirea britanică a încercat să dividă, să învrăjbească cele două tabere, având ca și unic scop păstrarea insulei un timp cât mai îndelungat. Atunci când nu a mai putut, odată cu declanșarea mișcărilor de eliberare de sub puterea colonială a ciprioților, dar și a tendințelor de unire cu Grecia, manifestate de partea greacă, Coroana a amplificat și mai mult falia dintre cele două comunități etnice, angajând cadre și funcționari turci în poliția locală sau invitând la masa dialogului Turcia alături de Grecia.

Tot drumul până la Famagusta am fost preocupat de aceste aspecte. În felul acesta, era să ratez de puțin statuia sau mai bine zis memorialul îngrădit de steaguri turcești și separatiste, dedicat celui ce a fost primul conducător al lumii turcești cipriote, așa zis independente. Rauf Denktaș este amplasat strategic la intersecția drumului ce, odată plecat din capitala părții turcești, se desparte în două căi, una ce merge spre nord, spre Kyrenia, tăind munții și alta spre est, străbătând o câmpie destul de monotonă. Ambele drumuri se termină la mare, de un turcoaz proaspăt și mai ales caldă aproape indiferent de perioada din an.

Memorial închinat victoriei turcești în Cipru

Dacă privești statuia din față, lucru pe care eu doar mi l-am închipuit, neputând opri minibuzul – Dolmus, așa se numesc în Ciprul de Nord -ce transporta și alți călători în afară de mine în mijlocul intersecției doar pentru acest lucru, fundalul apare dominat de steagul Turciei și de ce al destul de recente republici turcești din nordul Ciprului.

Catena montană a munților, totuși joși, ce însoțesc litoralul nordic al Ciprului. Undeva în stânga, sub flamura turcească a RTNC-ului, scrie foarte mare, astfel încât să se vadă bine de peste tot: Ce bine e să fi turc!

Astfel poziționat, fostul președintele pare a avea spatele asigurat mereu, din nord, de către mare, prin trecătoarea Kyreniei ce, în ciuda diferenței de nivel afișată privitorului, nu mi s-a părut atât de spectaculoasă, putând veni doar armata turcă.
Protejat și cu o grijă luată de pe suflet, în felul acesta conducătorul nu mai trebuie să se preocupe de nimic altceva decât de urmărirea lucrurilor ce s-ar putea întâmpla dincolo de linia Attila. Fața îi este îndreptată spre sudul grecesc, la fel și mâna ridicată amenințător. În jur îi sunt acoliții, tunurile luptei și drapelele fluturând.

Rauf Denktaș s-a născut la Paphos, în actualul teritoriu grecesc. Literat, bun cunoscător al limbii engleze și al realităților locale, a fost la început translator în insulă, apoi membru al guvernului Makarios, într-un Cipru încă nedivizat. Pasiunea pentru studiu îl trimite în Turcia, după care în Anglia. Scrie mult și primește la fel de multe premii pentru ceea ce scrie. Fotograf, este pasionat cel mai mult de mare, aceiași pe care mai târziu, în anii ce vor urma scindări, va permite venirea și stabilirea turcilor de pe continent fără nicio legătură cu Cipru. Într-un conflict mocnit, doar a lumii turce, e interesant cum localnicii le spun acestora “alge”, pentru că noțiunea de mare nu vine doar cu lucruri bune. Odată aduse la țărm, algele dăunează imaginii ideale pe care țărmul o deține, într-un final acoperind-l, de multe ori aproape complet, estompând dramatic apariția însușirilor de bază.

În Famagusta, pe una din străduțele ce părăsesc centrul istoric, surprind lângă o clădire destul de dărăpănată ce pare a fi o sală de spectacole, un panou informativ cu spectacolele ce vor urma, se derulează sau au fost. Motivul reținerii a fost mai degrabă modul, încă arhaic, de expunere.

În continuare, drumul nu mi-a mai oferit motive de analiză. S-au scurs prin fața vederii ramura sudică a munților scunzi-Munţii Pentadattilos din nordul insulei și câteva moschei prinse temeinic în verdele crud de afară.

Zafer Çember, un monument destul de dantelat, cu fețe diverse dispuse circular și închinat victoriilor otomane dobândite pe pământul cipriot, este așezat imediat lângă autogara orașului Famagusta (Gazimagușa). Măreț, el este, simbolic perceput, ca adevărata poartă de intrare în vechea cetate veneziană, chiar dacă edificarea lui aparține unor timpuri cu mult mai noi decât cele în care a fost ridicată grandioasa fortăreață de la malul mării. Orice ai face sau de oriunde ai veni, înainte de a trece pe sub poarta cetății, treci prima dată pe lângă acest monument. De abia apoi, turistul ajunge la poarta cetății. În vârf, când eu am trecut, am avut impresia că, dominând întreaga pleiadă de chipuri ce îl alcătuiesc, ar sta capul lui Atatürk.

Monumentul Victoriei amplasat foarte aproape de principala cale de acces în cetatea Famagustei de la malul mării.

Părintele Turciei moderne, în părțile nordice ale Ciprului, este reprezentat aproape peste tot și în toate ipostazele. La nivel de simbol, pentru el nu există rival pe măsură. În afișe, statui, pictat sau reprodus pe magneții destinați turiștilor,omul acesta apare în toate pozițiile, dar întotdeauna foarte gânditor și îmbrăcat occidental. De altfel, cred că paragraful de mai jos, luat din cartea lui Ștefan Cazimir, Sabia și Imperiul, scoate în relief, elocvent, personalitatea celui ce a fost Mustafa Kemal

“… un fost coleg îl evocă astfel: Se ținea mereu la o parte, era tăcut și nu se împrietenea cu nimeni. Cu toate acestea, nu era niciodată posac sau neprietenos, ci mai curând binedispus și amabil. Odată l-am întrebat:
-Tu nu te joci cu noi, te izolezi mereu, nu spui niciodată la ce te gândești. Dar unde vrei să ajungi la urma urmei?
-Eu nu vreau să fiu ca ceilalți.Vreau să ajung cineva”

Mai departe o să dezvolt divagația avută, pentru că, la acel moment, extaziat de cât de frumos era afară în luna ianuarie și de cât de bine arăta vechiul centru istoric, o puzderie de dantelării gotice și cipci bizantine, nu puteam decât să meditez la lucruri pe care le-am citit și care, întrucâtva, au legătură cu partea de lume în care mă aflam. La o masă, pe esplanada Famagustei, aflată nu departe de port și de Mediterană, am fost servit de un libanez. Insula Ciprului, în nord, e mai primitoare cu musulmanii de prin alte părți, decât sudul grecesc, lucru normal până la urmă, dacă ar fi să ne întoarcem capul în timp, doar până în ’74. Atunci, Semiluna a invadat a doua oară Ciprul. Ierusalimul creștinilor e aici la puțin peste 100 km depărtare pe mare. Regii cruciațior primeau tot în insulă coroana Papei, în catedrala gotică ce acum are tot două turnuri, dintre care unul, în prezent, este însă minaret. Ce farsă joacă istoria?! Să inverseze atât de drastic spațiile religiilor și capetele celor încoronați!?
Legat de modificări bruște, există și o narațiune inversă cruciadelor creștine și de care nu am știut până la momentul în care un amic nu mi-a dăruit o carte. Cea a privirii și analizei lor din perspectivă arabă.
Astfel, în cartea lui Amin Malouf – Cruciadele vazute de arabi, găsesc un pasaj interesant, legat de țărmurile Siriei actuale.
“Până la sosirea francilor, locuitorii-musulmani- trăiau liniștiți la adăpostul zidurilor circulare. Viile lor, ca și câmpurile de măslini și smochini, le asigurau o prosperitate modestă. În ceea ce privește afacerile din cetatea lor, ele erau administrate de notabili locali curajoși, dar fără prea mare ambiție. Mândria orașului era de a fi patria unuia dintre cele mai mari figuri ale literaturii arabe. Mort în 1.057, acest poet, liber cugetător, îndrăznise să se opună moravurilor epocilor sale, fără a ține cont de interdicții. Era nevoie de îndrăzneală totuși pentru a scrie:
Locuitorii Pământului se împart în două,
Cei care au un creier dar nu au Religie,
Și cei care au Religie dar nu au creier”

În cazul Ciprului nu a fost așa, ba din contră, dar citatul mi-a oferit câteva clipe de cugetare la umbra celui ce e considerat a fi cel mai bătrân măslin din Famagusta. Aici, am putut contempla liniștit, după o plimbare prelungită pe țărmul Mediteranei, dantelăria gotică a portalului fostei catedrele romano-catolice, Sfântul Nicolae, acum moscheea Lala Mustafa Pașa.

Când catedralele devin moschei, a fost titlul unei poze sugestive pe care am postat-o pe contul meu de socializare. În ea, de această dată în Nicosia sau Lefkoșa, multe perechi de pantofi își așteaptă stăpânii, cuminți, în fața unei alte catedrale devenite moschei. Este vorba despre fosta catedrala Sfânta Sofia, locul în care regii Ierusalimul, pomeniți mai sus, primeau coroana din mâna Papei. Otomanii i-au spus pentru început moscheea Lala Mustafa Pașa, după numele comandantului armatei ce a cucerit Ciprul, pentru ca apoi, odată cu anul 1954, turcii să îi dea numele sultanului Selim al II-Lea, cel ce a condus Imperiului Otoman în acele vremuri. Trebuie menționat, legat de această perioadă din viața insulei că, pe timpul stăpânirii semilunei, otomanii au oferit libertate religioasă locuitorilor ortodocși. În schimb, cele mai importante edificii ale lumii creștine apusene au fost primele ce și-au pierdut însemnătatea, devenind islamice. Turnurile au devenit minarete, statuetele ce împodobeau exterioarele sau interioarele distruse, iar din aceleași motive, de incompatibilitate cu doctrina islamică, au dispărut și altarele.

Aș putea spune că fostele biserici creștine ale orașului nu au fost golite de credincioși odată cu prima venire a lumii otomane. Cu adevărat, exodul acestora s-a produs în 1974, odată cu invazia militară, de această dată turcă a Ciprului, un răspuns rapid al Turciei pentru ceea ce părea să devină o unire iminentă a insulei cu Grecia și în urma căreia pământul acesta fost împărțit în două. De pe urma acestei scindări, au avut de suferit ambele părți, dar nicidecum subiectiv, înclin să cred că partea creștină a fost afectată cel mai mult.

Biserica grecească “Sfântul Ioan” din cartierul Varosha, în prezent golit de oameni și păzit strașnic de armata turcă, conturând-și silueta pe fundalul stâlpilor de nocturnă ai fostului stadion al echipei de fotbal Anarthosis Famagusta. În prezent, niciuna dintre aceste construcții nu mai sunt folosite de comunitatea greacă a orașului

Odată cu ani ’90 Αnorthosis Famagusta, echipa de fotbal a orașului, datorită celor relatate mai sus, joacă în exil, la Larnaca, ca de altfel și echipa de volei cu același nume. Fostul stadion, ocupă partea marginală a cartierului Varosha, punctul final al călătoriei mele. La momentul invaziei turce, cea mai importantă și exclusivistă stațiune a litoralului cipriot era locuită în mare parte de greci.

Aceștia au fost evacuați, iar de atunci, în virtutea unui temei pe care încă nu l-am dibuit, orașul este gol și bine păzit. Am încercat, chiar dacă știam că nu se va putea, să fac pe naivul și să intru, dar de la postul de pază al armatei turce, un soldat mi-a spus că intrarea le este permisă doar, temporar, localnicilor. Acum, aș adăuga, că, bănuiesc, doar celor turci. Cu toate acestea, mi-am putut face cât de cât o idee, ocolind cartierul pe străduțe dosite, ajungând, în acest fel, pe malul mării.


„Ce fericit sunt că sunt turc!” apare scris, atunci când intri din partea grecească în cea turcească a Ciprului. Vorbele îi aparțin aceluiași Mustafa Kemal Atatürk, tipărite mare, să se vadă cât mai bine de oriunde din Nicosia greacă, pe dealul cu flamuri turcești ce îi păzește spatele lui Rauf Denktaș. De la nord la sud, între principala bază militară turcească din Cipru, situată pe hartă deasupra Famagustei și una dintre cele două baze militare ale Mării Britanii, poziționată, tot pe hartă, sub Famagusta, în peninsula Ayia Napa, conform recensământului din 2011, ar trăi aproape 280.000 de turci, din care, 100.000 ar fi aduși din Turcia actuală. Cât de fericiți sunt ei? Probabil că nu vom afla niciodată.

Note de călătorie

De Cipru se leagă cel mai dulce deliciu culinar mâncat vreodată, până atunci. Este vorba despre niște pișcoturi sau în orice caz niște foietaje lăsate, bănuiesc, o perioadă îndelungată de timp să zacă în miere. Le-am cumpărat de la un vânzător ambulant ce împingea un cărucior din lemn și sticlă plin de astfel de bunătăți. Tot așa, le-am savurat intens, momentul făcându-mă să retrăiesc clipele din copilărie când, în curtea școlii generale, îl așteptam în pauza mare, alături de alți copii, pe nenea Lapoș, bombonierul cartierului, împingând un cărucior similar. Deliciul acesta l-am cumpărat de pe strada Girne, din apropierea statui de bronz ce îl înfățișează pe medicul și politicianul Fazil Kucuc, unul din primii artizani ai reprezentării turcilor într-un Cipru unit, ce se vroia independent.

Începutul porțiunii cele mai interesante din Nicosia turcească.

Poarta Girne a cetății veneziene precedă această statuie și întreaga stradă ce se continuă până în punctul de trecere de pe strada Ledra. De a lungul ei, Nicosia turcească concentrează ce e mai important pentru turism. Catedrale devenite moschei, hanuri ca în vechile romane scrise de arabi romantici, magazine de tutun, cafea și terase pitorești, unde printre oameni de toate felurile se strecoară și pisici divers colorate.

Hanul Buyuk Han. Nicăieri în partea grecească nu găsești o atmosferă mai caldă și mai specifică lumii locului ca aici

Pasiunea Orientului pentru delicatele ființe pare a fi singurul punct comun al celor două părți. Pentru că, ulterior, la o cafea turcească, în timp ce cântecul pentru mine trist al muezinului chema lumea la rugăciunea orelor amiezii, m-am gândit că probabil turcii și grecii, într-o lume ideală, în care Ciprul ar fi unit, tot s-ar fi certat. Ar fi fost motive diverse, mai mult sau mai puțin întemeiate, iar unul ce îl văd foarte plauzibil, cu siguranță ar fi fost dacă principala arteră a orașului să fie denumită Ledra, Girne sau Kyrenia (denumirea în greacă a orașului Girne).

Portalul gotic al moscheii Lala Mustafa Pașa, fostă catedrală romano-catolică

Îi dau dreptate, însă, ghidului turistic ce însoțea un mic grup de turiști occidentali, ascultători și ordonați, ocupând o întreagă terasă în vecini de mine. Farmecul Lefkoșei îl găsești doar aici, chiar dacă, și asta eu o adaug, cetatea veneziană a Nicosiei mai păstrează două bastioane cu porți imense în zona grecească și doar una în cea turcească. Dar aceea e cea pe sub care am trecut pentru a mânca cel mai dulce capriciu de până atunci…

Poarta Girne a cetății veneziene din partea turcească a Nicosiei. Odată cu ea, începe strada cu același nume ce se sfârșește în punctul de trecere de pe aceiași stradă, care însă în Nicosia grecească poartă numele de Ledra

2 thoughts on “Cipru, de la Lefkoșa la Gazimagusa: Când catedralele devin moschei

Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: