Gyula, Ungaria: Ungurul Bukur

Cetatea din Gyula pe timp de iarnă

Ungurul Bukur renunță în a-și mai trece mâna prin părul ce, de la o vreme, mai mult se chinuia să îi astupe creștetul capului aproape chel. Chelirea era inevitabilă și cu toate că el știa acest lucru, îi plăcea totuși să se alinte, simțindu-și încă părul bogat de pe lateralele capului cum îi mângâie degetele mâinii. Mișcările acestea, el le executa zilnic și aproape mecanic, prima peste creștetul capului aproape lipsit de păr, urmată, imediat și ca pe o consolare tardivă, de două treceri alternative prin părul încă bogat de pe ambele laterale ale capului. De la o vreme, gesturile acestea devenite însă tardive, îl însoțeau peste tot. La masă, cu prietenii, acasă, în timpul sau după slujba religioasă la care el participa consecvent, duminică de duminică, în vechea biserică românească din Gyula, fără a înțelege însă mare lucru dim predica pe care preotul o ținea credincioșilor.

Imagini din afara și din interiorul bisericii românești ortodoxe din Gyula. Construirea bisericii ortodoxe române a fost începută în 1802 și terminată în 1812, turnul fiind finalizat în 1854. Biserica este situată în Parcul Sfântul Nicoale (Sursa:Gyula și împrejurimile sale-ghid de călătorie, Ediția 2008)

Ai lui îi spuneau că l-au moștenit pe el, pe bunicul lui, despre care până în acest moment, al începerii căderii părului, nu știuse mare lucru și dacă ar fi să recunoască măcar pentru el, acest lucru nu se datora vreunei răutăți venite din familia sa sau mai rău, vreunei întâmplări cenușii din trecutul bătrânului, menite a le strica prin aflare, reputația de familie cumsecade pe care o aveau în oraș. Nu, neintenționat, pe Bukur, amănunte despre viața bătrânului sau cine a fost acest personaj, până la urmă cel ce a pus temelia familiei lor pe aceste meleaguri, nu l-au interesat.

img_20171203_092205-01-106597547.jpeg

Și poate nu l-ar fi interesat nici pe mai departe, dacă acum, odată cu declanșarea calviției, cum ticurile, legate de păr și de chelie, își făcuseră apariția din ce în ce mai mult în viața lui, vorbele despre bătrân începură să apară și ele cu aceiași măsură.
Aflase că de la el le vine lor numele de familie și mai știa că, întotdeauna, de când era copil și până a crescut mare, oridecâte ori în casă la ei se auzea de București, ai lui ziceau că de acolo le-ar veni numele și că tot de acolo, ar fi sosit și bătrânul aici, într-o bună zi, cu turmele de oi. De când însă cu toate astea, și-a făcut timp într-un final pentru a urca în podul vechii lor case din cartierul românesc pentru a cerceta. Ce anume? Nu știa. Știa doar că trebuie să caute și să afle mai mult. Chelia bătrânului, combinată cu a lui, începuse a-l obseda. Uneori, chiar dacă îl văzuse prin poze și deci îi știa chipul, totuși, își făcea tot felul de alte proiecții izvorâte din trăsăturile bătrânului. Chelia dispărea, iar părul vâlvoi, alb și de pe margini, se transforma în ceva uriaș și des, acoperindu-i întreg capul.

img_20171203_084008-012143355809.jpeg

Urmau apoi momentele în care, dezgustat cumva de ceea ce a ieșit, Bukur mai tăia din păr, ajustându-i volumul, colorându-l într-un fel sau direct, fără remușcări, punându-i chipului bătrânului mustață. Atunci, îi plăcea cel mai mult și tot atunci, imaginația lui, devenită în acele momente debordantă, reușea să transforme chipul blând al bătrânului cu păr alb, într-o adevărată reverie rebelă, într-un adevărat haiduc. Probabil că, dacă ar fi mers mai departe, acestui paria al societății închipuit doar de el, i-ar fi găsit și un adăpost improvizat și bineînțeles, ticluit undeva, între băltiri și stuf, între apă și pământ și neapărat aici, între două Crișuri…
Dar așa, totul se rezuma la cufărul din pod și la vorbele familiei despre trecut, un trecut demult plasat în timp, în care bătrânul nu fusese haiduc, ci un cioban temerar venit de prin părțile României în căutare de pământ și iarbă pentru turmele sale.Limba bătrânului nu o știuse niciodată și acum îi părea rău. Simțea că ar fi putut fi componenta ce îi lipsea, pentru ca legătura lui cu bătrânul, peste ani, să se concretizeze într-un fel și chiar, de ce nu, să se poate considera și el în fața lumii ce venea necontenit la Gyula de dincolo, puțin român. Dar, după bătrân, ai lui se mistuiră, ba cu unii, ba cu alții. În familia ce a urmat, doar bunica lui a mai vorbit o vreme limba română, pentru ca apoi, văzând probabil că nu mai are cu cine, să renunțe și ea.
În această dimineață, ungurul Bukur s-a trezit cu mult înainte ca restul lumii din casă să apuce măcar a-și scutura lenea unei zile de sărbătoare. Fiind duminică, ca deobicei, va merge la biserică, iar după, înlocuind un amic la pontonul dedicat plimbărilor de agrement cu barca, urma să facă pe omul bun la toate. Așa l-am întâlnit eu, aranjându-și părul rămas pe laterale capului, ca pe unica și cea mai de preț legătură a sa cu trecutul.

Note de călătorie

Câteva fragmente de românism, ca niște peri rari pe o chelie lucioasă, mai păstrează Gyula. O instituție de învățământ, două biserici, câteva plăci comemorative scrise în limba română, statuia generalului George Pomuț și numele de “cartier românesc”, pe care o parte a orașului îl deține. În rest, diseminate prin barocul pustei maghiare, acestea s-ar fi pierdut cu totul dacă, vecinii noștri mult mai întreprinzători în ceea ce înseamnă gospodărirea eficientă a, de altfel, puținelor resurse de care țara dispune, nu ar fi creat micul paradis balneo-climateric de la frontiera estică a Ungariei cu România. Obligați de puhoiul de români proveniți în special din vestul României ce, deja consecvent, trece pragul băilor termale de aici, unguri și români deopotrivă, din părțile considerate a fi locul din Ungaria cu cea mai numeroasă comunitate românească, baștinasă, învață sau reînvată românește din rațiuni pur turistice și mai ales din dorința de a face cât mai mulți bani. În acest fel, ei perpetuează, sunt convins, inconștient și mai ales involuntar, românismul. Pentru că, în caz contrar, starea de fapt ar fi fost alta și ar fi însemnat o grabnică asimilare.

Bustul generalului american de origine română, George Pomuț (1818-1882), ridicat la Gyula, în Ungaria, de unde de altfel acest personaj inedit este și originar

Las altora, repetiția scrisă a principalelor locuri în care ai ce face la Gyula. Sunt multe și eu nu scriu așa. Mă afund, în schimb, într-un început de pustă dominat de petice de pădure, ochiuri de apă și lume pestriță. Ici și colo, între grupuri de copaci firavi, case modeste acoperite cu stuf și fântâni în cumpănă. Încă dropiiile există, haitele de lupi hălăduiesc noaptea mai ceva ca strigoii, iar drumul mare e păzit mai abitir de tâlhari decât de jandarmi.

Castelul Almassy și Cetatea Gyula, alături de alte încă câteva edificii în stil baroc ce ornează străduțele pitorești ale vechiului centru civic

În acest peisaj, neobișnuit privirii actuale, își face loc bătrânul Bucur. Îl văd ca posesor de oi și abia apoi cioban. Din urmă vine puternic caracterul cultural al personajului. Știe să scrie și își notează totul într-un jurnal. E român și e plecat cu oile lui de multe zile. E un conchistador, fără un Sancho Panda lângă el. Sau poate îl are, îmbrăcat în blană și dotat cu mârâitul amenințător al unui dulău credincios. Dar, spre deosebire de cei doi temerari, ciobanul Bucur nu se luptă cu himerele. E în căutare de spațiu vital pentru el și oile lui. Alege o transhumanță vestică prin direcție și aproape plată prin relieful străbătut. Și tot spre deosebire de alții ce au ales nordul, crestele Maramureșului și apoi culmile necunoscute, domoale și bine împădurite ale Beskizilor, el trece doar odată Carpații, venind dinspre sud și mergând la ai lui. Nu se afundă în necunoștință de cauză într-o lume total străină lui, părând a cunoaște că marginile vestice ale românismului existau la aceea vreme și dincolo de Nădlac, aproape de îmbucătura Tisei din Dunăre. Aici, pe aceste meleaguri, el se va căsători românește, urmând ca seminția lui să piară prin ungurizare în anii ce vor urma.

Peisaj specific locului, o îngemănare între relieful jos și multitudinea de canale ce, aici, brăzdează pusta

 

Personaj fictiv, ciobanul Bucur s-a născut la Doboz, o mică localitate lângă Gyula, plăsmuire realizată din aduceri aminte aparținând altor vizite aici. Urmașul bătrânului însă există, îl cheamă Bukur, nu vorbește românește, dar știe că numele și neamul lui vin din România. La Doboz, localitate cu nume de prăjitură veche, printre băltiri în care mârlița și trestia bătrână’n plină iarnă e stăpână, mi l-am închipuit ajungând, într-un final, și pe vajnicul cioban român. Nu puteam să-l las așa, pradă firescului, într-o lume organizată, aflată la poalele Apusului. Trebuia, ca din Răsăritul spălăcit, dar plin de lumină, să vină cu ceva. Lui îi atribui o scrisoare, transformându-l într-un Patrick Leigh Fermor al estului și al Balcanilor. O carte scrisă, ca o călătorie între apă și pământ, o confirmare către un vechi prieten rămas pe meleagurile natale, ce mi-o doresc rătăcită și găsită mult mai târziu de un alt Bukur, în podul vreunei case vechi din cartierul românesc.

Localitatea Doboz, așezare rurală, situată la aproximativ 15 km de Gyula, însoțește fidel fosta albie a Crișului Negru înainte de regularizarea cursului. Așezarea este una tipică zonelor joase de câmpie, cu străduțe ce se întretaie aproape peste tot, mărginită la hotare de băltiri și ochiuri de apă. În sezonul rece, atunci când ninsorile își fac simțită prezența, acest tip de localitate este supusă viscolului, cu întregul său arsenal de vânturi puternice, zăpadă consistență și frig.

Mai departe se făcea că era iarnă. Afară ninge și un fulg se transformă singur, topindu-se pe fruntea’mi încălzită. În zare, câteva căprioare sunt gonite din urmă, de strigoii imaginari a unei puste împietrite’n visare.

 

Dragă prietene,
Îți scriu din casa unui țăran ungur, la care stau de câteva zile. Cu toate că e cam ursuz și posac, omul m-a primit bine. Îmi dă să mănânc ce mănâncă el, iar ziua mă ia cu el în barca lui, la pescuit de știucă, pe canalele pline cu apă ce brăzdează aici începutul de pustă. Seara, tăcuți, fiindcă omul vorbește rar, bem câte un păhărel de pălincă de pere și mâncăm unsoare de gâscă, pe pâine proaspătă. Uneori, târziu în noapte, omul cântă singur la un instrument ciudat, de ți se rupe inima…
Mâine o să merg la oraș. O să cumpăr câte ceva de ale gurii și o să mă scald în apele calde de aici. O să intru pe la biserica românească unde o să pun o lumânare și unde o să văd și steagul mult iubitei noastre țări.
În încheiere, ca semn al mărturiei prezenței mele pe aceste meleaguri, îți trimit această carte.
Din locul în care două Crișuri se unesc, iar câmpia este atât de mare, îți urez multă sănătate și sper că ne vom mai vedea cândva.
Cu prietenie, al tău credincios tovarăș,

Bucur…”

Doboz, Ungaria, decembrie 2017

6 thoughts on “Gyula, Ungaria: Ungurul Bukur

Add yours

    1. Bună seara,
      Așa este și vă dau dreptate.
      Dar m-am referit la ceea ce a trezit în mine această denumire. Ca necunoscător al limbii maghiare singurul sens în mintea mea ducea spre…prăjitură.
      Bineînțeles, știam că nu asta înseamnă

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: