Butuceni, Orheiul Vechi, Republica Moldova: În care administratorul unui restaurant și câțiva băieți, ce jucau fotbal pe ulița satului, îmi dau un răspuns plin de speranță

DSC_0228

Bună ziua
-Bună ziua…vă pot ajuta?
-Ne-am întâlnit și adineauri, stiți, când am intrat…probabil sunteți administratorul restaurantului…
-Da, spuneți
-De fapt vroiam să știu un lucru…de când am ajuns în această zonă și am intrat în satul acesta, tot observ stâlpii de piatră ce încadrează porțile curților de la case. E cumva vorba despre vreo influență străină locului, ruseascăpronunț acest ultim cuvânt sigur pe mine, fiind aproape convins că omu’ din fața mea îmi va răspunde că așa este-sau este vorba de ceva local…moldovenescaici am probleme, deoarece inițial vreau să pronunț altceva, dar după ce îmi dau seama că nu îi cunosc convingerile geo-politice omului din fața mea, renunț, gest de altfel pe care mai târziu l-am considerat a fi încărcat cu multă lașitate- sau să nu vă mai rețin, cum de doar aici apar?
-Nu, ele nu apar doar aici. Butuceni și toate satele din jur sunt sate românești, iar noi românii de aici nu știu să fi primit porțile astea de la cineva anume-cuvântul acesta, român, de care eu, cu câteva clipe mai devreme am fugit în al rosti, acum spus apăsat de altcineva, mie îmi provoacă pentru moment, un mic tremur interior, un amestec ciudat de încântare și ușoară rușine
-Mulțumesc, să știți că aveți niște sarmale forte gustoase!
-Mulțumim, mulțumim, lucrăm la ele în continuare să fie și mai bune…vă mai așteptăm!
-Cu drag…

Note de călătorie
Cu Orheiul Vechi și meandrarea râului Răut pe lângă peisajul natural-antropic mai mult decât interesant, dat de bara calcaroasă, masivă, de satul de jos și de biserica situată sus, pe spinarea pietroasă, reușesc să ating principalul obiectiv turistic, natural, cultural și antropic, de pe teritoriul actual al Republicii Moldova.

Am ajuns aici pe o vreme câinoasă de sfârșit de septembrie, cu nori negri, purtați în toate direcțiile de vântul puternic ce bătea afară. Cu toate că am fost avertizat de dinainte de ceea ce voi vedea, lecturând câteva blog-uri de călătorie, autentice-al meu nefăcând parte din această categorie- totuși, în momentul în care am ajuns în vârful ultimei serpentine, din care drumul coboară șerpuit printre plantații de viță-de-vie mai mult sau mai puțin îngrijite, repet totuși, în acest loc, nu mi-am putut suprima un murmur de admirație, apărut la vederea frumosului peisaj de tip landșaft, al jumătății de canion, pe care acest afluent pe partea stângă a Nistrului, reușește să îl creeze aici, având bineînțeles de-a lungul erelor geologice, complici importanți în Nistru-căruia cei ce au amplasat aici diverse panouri informative, total aiurea îi atribuie gradul hidrologic nemeritat de fluviu-dar și în condițiile atmosferice, climatice ce au stăpânit odinioară, “de sus”, această parte de pământ românesc.

Dar, ca în multe alte zone, în care factorul antropic este foarte bine ancorat, probabil că peisajul oferit privitorului ar fi fost totuși sărăcit, dacă actuala mănăstire, situată în vârful stavilei naturale de aici, nu ar fi fost prezentă. Ea sau ca să mă exprim plastic și cumva de-al locului, dânsa, vine să refacă-spun refacă, pentru că în perioada sovietică, locașul de cult a avut cu totul alte funcții, nicidecum onorifice sau în concordanță cu menirea ei-melanjul acesta format din om-natură, pe care chiar dacă în prezent, uneori, dorim să îl anulăm, renunțând la prima componentă, devine totuși din ce în ce mai căutat și mai apreciat.

Povestioara, cu care deschid această relatare, am întâlnit-o străbătând un itinerariu turistic bine intenționat, ce pornea din parcarea amenajată la intrarea în sat, ajungea la mănăstirea de sus și cobora apoi, pe niște scări abrupte, în zona centrală a localității rurale. Vara, probabil, zona geme de populație, dar acum, în frigul, vântul și cei câțiva stropi de ploaie, ce sporadic își făceau apariția, ulița satului era pustie, liniștea fiind tulburată doar din când în când de vreo mașină sau de cei câțiva copii, ce la acel moment doar îi bănuiam a se juca undeva mai mai încolo, în mijlocul strazii sau în vreo curte.
Până sa ajung la ei însă, am avut ocazia să admir câteva case vechi, românești, având specific local, moldovenesc, destul de bine întreținute și puse în valoare inteligent.

Desigur că în acest peisaj cultural, ce se dorește a fi autohton și cât mai bine prezervat, există și câteva pete negre, dar pe acestea prefer să le țin pentru mine, deoarece nu doresc să induc dezamăgire cititorului. Probabil cândva, acesta va dori să se aventureze turistic până aici, iar eu, dezvăluindu-i din start anumite aspecte mai mult sau mai puțin deocheate, nu aș face decât să-l văduvesc de trăiri, pe care normal, el ar trebui să le descopere singur.

dsc_0250-1278040053.jpg

Coborârea imensului iceberg calcaros-nici nu vreau de altfel să mă gândesc cât calcar mai este sub pământ- m-a lăsat pe o primă uliță, în care gardurile de piatră și florile tomnatice, romantice și melancolice cumva în arătări, dar și strada, zic eu, inteligent rămasă cu sau fără voie neasfaltată, m-au îndemnat să mă gândesc de multe ori la satele Peloponezului. Dar apoi, la fel de brusc mi-am schimbat percepțiile, în momentul în care am zărit stâlpii porților bogat vopsiți în culori vi, ornamentele ce împodobesc prispele caselor, gemulețele pereților de lut și paie, dar mai ales, vegetatia specifică locului, în multe dintre cazuri, atât ulița, cât mai ales curțile oamenilor fiind bine ticsite cu pomi fructiferi.
DSC_0231

Atunci, prin trăiri sugerate, am reușit să mă debarasez de sudul european, pe care constant și doar de la o vreme, îl văd aproape peste tot, acolo unde un gard de piatră își face apariția și să mă dedic locului pe care îl tot explorez în ultimii ani, estul. Dacă estul-cel din care se presupune ca ar trebui sa vina lumina autentic și de bun gust-l-am întâlnit în tot ceea ce am descoperit mai sus, estul impropiu, modificat geo-politic, l-am întâlnit în prezența unui alt administrator de restaurant si pensiune cu arhitectură locală, de această dată rus, ce nu știa sau uneori mi s-a părut, că nu vrea să vorbească limba română. Din punct de vedere comercial nu l-am înțeles, dar apoi când mașina Ambasadei Rusiei sau al vreunui consulat rus de pe teritoriul controlat de autoritățile din Chișinău și-a făcut apariția pe ulița nepietruită, lucrurile în mintea mea au reapărut brusc si din nou normale, de parcă o stare de amnezie, cauzată de ceea ce am văzut până atunci, pusese stăpânire pe mine.
Popasul acesta l-am părăsit de altfel rapid, optând pentru alegerea altui loc. Așa am ajuns pe ulita principala a satului, la restaurantul cu specific local, rod insiprat al alegerii noastre și al povestioarei de mai sus.

De aici și până în parcarea de la întrarea în sat, nuvelistic nu a mai fost mult, cu toate că atât durata de timp, cât și distanța avută de parcurs, nu au avut aceiași măsură.
Rămân din această parte a satului, ce acum vederii apare chitit la poalele icebergului de calcar, cu porțiunea de cale acoperită de nucii încă verzi, cu mirosul dat de efluviile unei mese aflate în plină pregătire și cu Florin, Gheorghiță și alți câțiva băieți, ce, între două pase și două pricesne, acestea din urmă făcând parte mai mult ca sigur dintr-un repertoriu expus probabil cât mai dramatic, turiștilor străini în plin sezon, mi-au gâdâlit și mie urechile, cu cel mai frumos răspuns pe care îl puteam primi la întrebarea:
-Măi băieți, voi ce limbă vorbiți?
-Limba Română… toți!, cu completarea lui Gheorghiță, că el nu vorbește rusă…
…iar eu mai adaug, că răspunsul a fost primit gratis…

Butuceni, 2018

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: