Minsk, Belarus, Partea a doua- Românul de pe malul drept al Tisei

De felul lui, nu prea a fost curios de lumea din jur. În frumoasa luncă românească a Tisei, pe malul drept, în Ucraina, știrile despre lume au sosit întotdeauna zgârcit, iar atunci când ele, într-un târziu, ajungeau și aici, nu mai prea interesa pe nimeni. De felul lor, nici ai lui nu iși doreau altceva și chiar dacă ar fi vrut, tot nu ar fi putut face mai mult, decât să steie prin sat, să meargă la biserică sau să muncească la câmp și pădure, cât e ziua de lungă. Pentru ei, toate acestea erau vechi, clare și bine fixate în pământul acela roditor de la marginea muntelui, încât lumea, la revărsări, pe ei îi găsea intotdeauna la fel, nepăsători și uneori chiar ursuzi, băgați până în gât, în treburile de zi cu zi.

Când el, românul de pe malul drept al Tisei, a văzut pentru prima dată cu ochii lui, cum Lumea din jurul lui începe să vină și peste el, părând al nimici cu nepăsarea ei, era soldat, în armată, la Minsk. Destrămarea Uniunii acolo l-a prins, printre superiori mahmuri în izmene și pantaloni culcați la podea, ruși încă mânjiți cu alcoolul de cu seară și bieloruși, ce, deși mahmuri, nu conteneau, chiar dacă vremurile erau tulburi, să se păstreze eleganți.
De altfel, de aceștia din urmă, românul de pe malul drept al Tisei s-a atașat cel mai mult, atât timp cât a stat la Minsk. I-au plăcut imediat ce a ajuns aici, și chiar dacă la început, după nume și vorbă, a crezut că toți sunt niște ruși mai depărtați de Moscova, ușor, ușor, și-a dat apoi seama, că ei sunt de fapt oamenii locului și cel puțin niște ruși mai speciali.

 

Pe aceștia, cel mai tare i-a cunoscut după primele luni de armată. Atunci, odată cu venirea căldurii și cu finalizarea instrucției, soldații au început să fie scoși afară din unitate, urcați în camioane și duși pe câmpiile nesfârșite acoperite de turbării și păduri vechi de pin, în care din loc în loc, pământuri smulse naturii erau acoperite de culturi de sfeclă sau de cartof. Lângă aceste pământuri erau satele bielorușilor, iar lângă sate, de multe ori, soldații stăteau în corturi, în aplicații militare ce nu se mai terminau. Așa a ajuns să îi cunoască și oarecum chiar să îi îndrăgească, deși, în apucături, el a mai zis-o, erau la fel ca rușii, dar totuși, acolo unde aceștia continuau, ei se opreau.

 

Foto: Mikhail Brouka

În schimb, în viața de zi cu zi, oamenii erau ca pe la el pe acasă. Liniștiți, harnici și credincioși, umblau la câmp, prin sat sau la biserică, nelasând nici un moment impresia că i-ar putea interesa și altceva. În casele lor de lemn sau pământ ars, vopsite în culori vi, ce nu erau totuna cu verdele ce le înconjura, găteau tocănuri, borș de sfeclă roșie sau colțunași umpluți cu diverse, dar mai ales cu fructe.

 

Întors acasă, mulți însă nu au vrut să-i asculte poveștile. Erau deja începuturile vremurilor noi, venite aiurea și cu păreri de rău pentru mulți dintre ei, când la cârciumă, povestea Armatei încă mai prindea. Aceasta devenea atractivă, doar dacă ai făcut-o departe, prin Siberia, iar de acolo până acasă, în permisii sau de tot, veneai cu avionul. El, cu orele lui interminabile petrecute în trenul de noapte, printre oameni normali, ce poate niciodată nu se gândeau că vreodată or să zboare cu avionul, în acele vagoane, în care, atât timp cât trenul era în mișcare, doar jocul de cărți și vodca conta, el cu Armata lui nu însemna nimic.

Când i-a mai întâlnit pe bieloruși, timpurile erau înaintate. Era acum încoace, când Lumea de această dată a reușit să dezrădăcineze vechile obiceiuri. Uniunea se rupse, iar în locul ei, din neamurile desprinse din marele ciorchine, s-au format noi țări. Chiar dacă la început nu au vrut, bielorușii și-au făcut și ei una, ademeniți de noile tentații, de sticlele cu etichetă roșie și lichid negru, de blugii pe care îi găseai acum pe toate gardurile și de mașinile second-hand.

 

Făcuseră de fapt un târg cu Noul Om, în care dacă tăceau și umblau încolonați, lumea pentru ei avea să se deschidă. Din aceasta cauză i-a întâlnit el în Antalya și mai apoi, prin alte locuri. Aici însă, pe plaja unei mări, la care ei in trecut doar jinduiau, privind de deasupra vederile colecționate și trimise de alții, el, românul de pe malul drept al Tisei, și-a adus cel mai bine aminte de ei. Când bielorușii, deși în apucături au rămas la fel ca rușii, nu pregetau în a fi în continuare eleganți, acolo unde primii continuau nestingheriți cu destrăbălarea.

 

Printre ruși mahmuri încă de cu seară, părăsim orașul nostalgiilor sovietice. Simbolurile unei lumi dispărute se succed cu viteză prin fereastra autocarului, biciuită intens cu ploaia unei veri aflate aproape pe sfârșite. Un tânăr pupă coapsa unei fete frumoase, doi bătrânei dorm unul cu capul pe celălalt, iar un asiatic are ochii mici, aruncați afară, peste câmpul imens, proaspăt treierat. Înăuntru miroase a grâu ud și pâine nedospită, a mlaștină și flori roz de măceș, trecute.

Note de călătorie

Mica poveste de mai sus este un amalgam de crâmpeie de viață, adunate de un român din Ucraina, ajuns cu treburi prin Belarus. Pe acesta l-am întâlnit întâmplător pe Aeroportul din Minsk, în momentul în care efectuam formalitățile vamale și ne pregăteam de plecarea spre casă. Ulterior cu acest om m-am mai întâlnit și în România, chiar la Târgu-Mureș. La bază, ideile narațiunii sunt autentice, apartinându-i în totalitate, dar din loc în loc ele au fost pigmentate cu idei personale, dobândite în timpul periplului turistic avut în Republica Belarus.

Pentru amănunte legate de cum puteți ajunge în Belarus, cum sunt cazările, ce să vedeți sau cum sunt prețurile practicate în magazine, articolele de aici și aici vă stau la dispoziție.

4 thoughts on “Minsk, Belarus, Partea a doua- Românul de pe malul drept al Tisei

Add yours

    1. Mulțumesc…
      Și eu mai aștept ceva din Ucraina, dacă mai ai idei.
      Legat de această țară, am în plan după ce ți-am citit articolul (lele) să văd Muncaci și Ujgorod, dar mai ales pictura de la Alba-Iulia 🙂
      Aș vrea să o văd de fapt prima dată pe aceasta și apoi cetatea 🙂

      Liked by 1 person

      1. Perfect. Numai că pictura este într-un birou din muzeu, deci trebuie mers în timpul programului de lucru (luni – vineri). Scrie-mi din timp pe mail și încerc să vorbesc cu cineva să te ducă să o vezi.

        Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: