Basarabeanca din Liov și zbaterile unei națiuni

Prințul Danylo Halytsky (1201-1264) conducătorul Regatului Galiției și Volîniei, imortalizat călăre în apropierea Pieței Rynok din Liov
Prințul Danylo Halytsky (1201-1264) conducătorul Regatului Galiției și Volîniei, imortalizat călăre în apropierea Pieței Rynok din Liov

Venind la Liov, tanăra basarabeancă lăsase în urma ei, pe capul părintilor și al cunoștințelor, un văl de griji, suspine și regrete. Din punctul ei de vedere, pierduse marea de la Odessa, cu briza ei răcoroasă vara și valurile cimentate de frig, iarna, dar și pasiunea, tentația și seducția unui oraș fermecător. Câștigase în schimb progresul personal, pe care vestul Ucrainei, rutean, dar mai ales pro-european, se presupunea că i-l va oferi. Și nu s-a înșelat deloc. În oraș a intrat triumfătoare, stăpanind trei limbi, printre care și limba româna, cerintă obligatorie de altfel pentru noul post.

Bugeacul natal, călduros și prăfos, rămânea în urmă, grijile părinților la fel, iar Donbas-ul tuturor relelor, de a cărui chemare se speriau băieții satului, aproape că nici nu mai conta.

“Odesa este ca un virus: odată ce ţi-a fost inoculat, nu mai ai scăpare. Odesa este ca o pasiune veşnică sau ca dragostea la prima vedere!”

Foto: Ciprian Cristea


La început, toți de acasă s-au temut pe bună dreptate. Naționalismul rutenilor din V părea înfricoșător pentru un om din E, de dincolo de Nipru, înzestrat aproape natural, ca în afară de limba maternă sau de statul în care se găsește, să vorbească și să simtă foarte clar, chiar mult prea firesc uneori, limba rusă.

wp-image-575174045
Ca și în secolul al XIX-lea, când actuala Galitie (aflată sub dominația Casei de Habsburg), constituia focarul naționalismului rutean, având în Liov, locul ce găzduia o serie de organizații, societăți și partide politice ucrainene, cu o activitate intensă și acum, în plin conflict cu Rusia, Ucraina găsește în Liov, centrul propice al manifestărilor naționaliste de tot felul, locul favorabil, unde conștiința națională se afirmă cel mai puternic
În imagine, într-unul din parcurile orașului, culorile naționaliștilor ucraineni sunt prezente, îndemnând la luptă

Prima dată veștile de la Liov au venit legate de primarul orașului, de cât de naționalist este și despre cum a organizat lumea din oraș împotriva tuturor, ce nu doresc binele occidental al țării. S-au panicat și mai mult, când la televizor au văzut ce pățeau pro-rușii din anumite provincii ale țării sau când tot la Liov, grupuri organizate patrulau noaptea prin oraș, având însemnele banderiștilor pe haine și tendințe fasciste bine exprimate. În ritmul acesta și mai ales după ce o rachetă teleghidată a atins casa edilului din Liov(acesta totuși scăpând cu viață, printr-o providență) devenea clar, că viitorul nu suna bine pentru siguranța odraslei lor.
Din V, de dincolo de Nipru, au venit apoi veștile despre cei care, deși printre ruteni de mulți ani, vorbeau acasă limba rusă, iar lumea s-a mai liniștit. Mulți dintre ei au plecat de bună voie spre Liov, ademeniți în acele vremuri liniștite de dinaintea Maidan-ului, de salariile bune și de o altă lume. Maidanul însă i-a prins nepregătiți, la fel de ruși cum au venit și prea puțin ucrainieni în simțire. Cu toate acestea s-au lămurit repede, și chiar dacă nu stăpâneau bine limba ucraineană sau o vorbeau stricat, și-au dat seama că atâta timp cât nu îl vorbesc de bine pe Putin și sunt pro-occident, nimic rău nu li se poate întâmpla.

wp-image--1000107076
În ianuarie 2004, președintele rus Vladimir Putin, făcea un gest simbolic, schițând o politică de unitate și prietenie cu Ucraina lui Leonid Kucima, acesta din urmă, la rândul său declarând, că dorește unificarea Bisericilor Ortodoxe din Rusia și Ucraina. În prezent nimic nu mai are legătură cu vremurile de altădată, astfel de simboluri elocvente, în care liderul rus este ridiculizat în diverse moduri, fiind foarte des întâlnite în părțile vestice ale Ucrainei

Cu acestea, ușor, ușor vremurile au intrat într-un oarecare normal. Anii au trecut, iar războiul a fost izolat și localizat “doar” în provinciile Donețk și Lugansk. Crimea s-a (re)întors la Rusia, iar zona Odessei, cu amalgamul ei etnic, în care nicidecum ucrainenii nu sunt majoritari, a scăpat în ultimul moment de o soartă similară Donbas-ului. Tentative sporadice de intimidare, îndreptate împotriva sediilor unor organizații naționalist ucrainene, tomberoane de gunoi, ce tulburau nopțile liniștite de vară sărind în aer, intrau nefiresc de real, la inerente ale vieții. Lumea de acasă s-a liniștit și ea, puseuri de tensiune resimțindu-se doar când cineva tânăr trebuia să plece în armată sau când cineva de pe front, plecat din zonă, nu se mai întorcea.

wp-image--676442118
“Ucraina în general nu este un stat!, i-a declarat Putin lui George Bush, în timpul întâlnirii confidențiale, pe care cei doi au avut-o, la Summitul NATO de la București (4 aprilie 2008), conform spuselor unor martori oculari. O parte a ei este Europa de Est, iar o parte și una considerabilă, i-a fost dăruită de noi! Dacă Ucraina va intra în NATO, aceasta va intra fără Crimeea și fără Estul ei”(Mihail Zâgar-Toți oamenii Kremlinului)
wp-image--1665138752
Din păcate, puțini au fost cei care au luat în seamă, amenințările lui Putin de la București. Preocupa mai mult conflictul și tensiunile mocnite dintre Moscova și Tbilisi.
Dar, peste șase ani, amenințările se transformă în realitate, Crimeea (re)devine parte a Federației Ruse, iar Donbas-ul și Lugansk-ul se transformă în scena ce va găzdui pentru multă vreme se pare, războiul hibrid declanșat de Rusia.
În aceste condiții, cadre cum sunt cele de mai sus devin frecvente, pigmentând cu tragism orașele din Ucraina

M-am întâlnit cu ea, în cofetăria cu lemn de mahon, picioare de scaune strălucitoare și catifea galbenă, spălăcită spre crem, situată aproape de statuia lui Danylo Romanovych (Halytsky), conducătorul uneia din construcțiile politice ce i-au succedat Rusiei Kievene,odată cu destrămarea pricinuită de raidurile mongole, și anume Principatul de Halici(Galiția-Volînia) sau Rusia haliciană (înglobată ulterior Regalui Polon).

wp-image-1588455552
Bătălia de la Kalka (1223) dintre forțele Rusiei Kievene și mongoli, duce la înfrângerea primei tabere și la începutul dezintegrării celui mai timpuriu stat al slavilor estici. La 1259 Daniil de Halici (Galiția) se supune și el tătarilor acceptând să plătească bir. Toate sforțările sale ulterioare, în vederea cuceririi libertății pierdute, inclusiv aceea de a accepta coroana regală din mâna Papei, nu duc la nici un rezultat. Cu toate acestea, anul 1259 rămâne pentru istoriografia ucraineană, anul în care părțile vestice ale Ruteniei, inițiază primele contacte diplomatice cu Apusul
wp-image-1442757045
O mică piațetă destinată comerțului ambulant cu flori, pigmentează și mai mult coloristic, vechiul centru urban. În imediata apropiere, Biserica Ordinului Bernardin (ordin romano-catolic) încorsetează în rit latin, lumea orientală a orașului.

Prințul călare este amplasat într-un mic scuar de lângă Piața Rynok și pare a-și struni cu greu calul nărăvaș, gata în orice moment să calce sub copite, micuța piață de flori, aflată de partea cealaltă a străzii. Prin poziția pe care monumentul o ocupă, foarte aproape de una din numeroasele biserici catolice ce încorsetează în rit “latin” vechiul centru urban, prințul turnat din bronz, prin trăsăturile și mimica imprimată de creația artistică, e ferm convins și în prezent, de justețea alegerii pe care el a făcut-o la 1253, aceea de-a primi coroana regală din mâinile Papei, stabilind încă de pe atunci, primele legături ale vestului actualei Ucraine cu Occidentul. Alegerea însă s-a dovedit fără folos. Ca și Haliciul și alte cnezate tributare într-un fel sau altul structurii politice a Rusiei Kievene, cel mai puternic stat al Europei din aceea vreme, se prăbușesc sub raidurile tătărești. Însuși Danyl supunându-se acestora, acceptă să plătească bir și mai mult, trece la dărâmarea cetăților sale de apărare.
Ulterior, Regatul Polon în plină ascensiune, reușește să îi alunge pe tătari până dincolo de Nistru, eliberând stepele. Peste toate aceste teritorii, va începe din acel moment dominația poloneză, ce pentru multe veacuri de acum înainte, va cuprinde teritoriile Galiției (fostul Principat de Halici și Volhînia),Podolia, dar și Ucraina cu fosta cetate asediată și incendiată a Kiev-ului.

wp-image--1012656626
La 1256, același prinț de Halici, Danyl, fondează orașul Liov, devenit ulterior cel mai important oraș al provinciei Galiția, datorită situării sale la confluența căilor comerciale ce legau Marea Baltică de Marea Neagră. În imagine bustul celui ce a pus bazele orașului Liov, expus în holul clădirii ce adăpostește primăria de aici.

De acolo, traseul va parcurge calea dorințelor mele, bine puse la punct, încă de acasă. Zilele alocate cunoașterii acestui oraș în mod “pașnic”, prin mâncare, clădiri și terase, oameni ce îi zărești și încerci să le ghicești felul de a fi, umblând printre ei pe stradă, trecuseră.
Urma un itinerariu prin locuri inedite, ciudate prin semnificații și semne de întrebare lăsate minții.

wp-image-2025452654
Sinodul de la Brest(pe teritoriul Belarusului de astăzi), hotărăște ieșirea credincioșilor ortodocși ruteni de sub ascultarea Patriarhiei de la Moscova și îmbrățișarea greco-catolicismului. Se întâmpla la 1596, în plină dominație politică a Regatului Polon(catolic, încurajând tendințele de rupere a rutenilor de Rusia) peste actualele părți vestice ale Ucrainei (Galicia, Podolia). Măsura era văzută de mai marii rutenilor de la aceea vreme, ca o încercare de ieșire de sub dominația panslavistă a Rusiei Țariste, aceasta fiind considerată principala piedică în afirmarea unei identități naționale proprii, ucrainene. Aceste fapte continuă într-un fel mult mai pregnant, primele contacte diplomatice pe care Danyl de Halici, le-a inițiat aici, la 1259 cu Apusul, prin acceptarea coroanei regale, oferită de Papa Inocențiu al IV-lea.
wp-image--2083940600
Părțile vestice ale Ucrainei actuale (Galiția), ceea ce se suprapune peste fostul Regat de Halici și Volhinia, mergând în E până la limita naturală dată de fluviul Nipru, au constituit teritoriile în care conștiința națională ucraineană s-a manifestat cel mai pregnant. Încurajată de tradițiile populare, de îmbrățișarea greco-catolicismului, de influențele venite din partea culturii central-europene, identitatea ucrainenilor începe să se manifeste odată cu începutul secolului al XVI-lea

Bătând la pas străduțe înguste, ganguri negre mâzgălite color, având în chipul sălbatic al poetului națiunii rutene (Taras Șevcenko) efigia supremă a timpului naționalist scurs, ascultând crâmpeie de imn și dume populare vechi, cântate în vremuri noi, nu am făcut decât să observ tumultul încercărilor de re(găsire) a conștiinței naționale rutene, scoasă la lumină, de undeva de unde a stat intenționat ascunsă, pentru ca apoi, să fie aruncată fugitiv, pe igrasia zidurilor vechi.

Oameni ai străzii, îmbibați de alcool, profitând de căldură pentru a se întinde pe betonul, altfel rece, speculând și ei prin invocarea războiului, ocazia de a cerși câteva hrivne turiștilor ce vizitează orașul.

Note de călătorie

“Nimeni altcineva în lume nu are atât de înrădăcinate valorile libertății, egalității și ale fraternității” afirma admirativ, pictorul rus Ilia Repin(1844-1930), înainte să picteze tabloul “Răspunsul cazacilor zaporojeni către sultanul Mehmed al IV-lea al Imperiului Otoman”. Prezență deja obișnuită și celebră prin copiile sale, umplând piațetele de buzunar ale Liov-ului, cu transpuneri pe tricouri, căni, tăvi pentru pahare sau covoare, pictura vine asupra privitorului cu un mesaj clar, de rebeliune și zeflemea a unei societăți ce părea a fi la acel moment neîngrădită de nimic, în manifestările ei. Deși învins într-unul din războaiele ruso-turce de către cazacii zaporojeni (aliați ai rușilor de această dată) sultanul se pare ca nu își poate accepta statutul și blufează, cerând supunere de la învingători. Conform legendei, răspunsul cazacilor este unul plin de injurii adresate acestuia. Tabloul de altfel sugerează o atmosferă lipsită de cel mai mic tact diplomatic, întrepătrunderi sălbatice dominate de alcool, frizuri și aspecte exterioare tătărești, acolo unde ar fi trebuit să predomine arta negocierii. De fapt, nu cred că s-ar fi putut scoate ceva mai bun de atât, de la o societate rebelă în porniri, ce vor revendica ca ale lor, stepele din stânga sau din dreapta Niprului.

wp-image-356029224

Melanj de populații, urme de moldoveni, poloni, ruși, ucrainieni (ruteni) și tătari, hălăduind la începuturi după resturile de la masa turcilor, polonilor sau mongolilor, de unde de altfel au și luat elemente regăsite în port și aspect fizic, cazacii sunt un rezultat firesc al împotrivirii celui ce nu mai vrea să se supună regulilor dictate de magnatul polon, catolic sau boierul rus, ortodox. Diverse personaje își însușesc astfel fuga de pe moșii, găsind casă în sălbăticia stepelor, alegând această cale, ca o viață demnă de urmat. Prin traiul lor situat dincolo de morala, legea și înțelegerea firească a oricărei societăți, vor atrage alte și alte grupuri de oameni, tentați de același lucru: libertate și bogăție obținută ușor, prin orice metode. Nu se vor supune multă vreme nici unor reguli, luptând ba cu unii, ba cu alții, aliindu-se la început doar în scopul de a prăda. Pe Nipru își vor întemeia celebrele siciuri căzăcești (făcute ulterior una cu pământul de armatele Rusiei Țariste), locuri de decizii a celor ce îi vor conduce și își vor spune hatmani. Cu timpul, vor deveni puterea legiuitoare a celui mic și oropsit din întreaga Rutenie, înțelegând și că nemărginirea stepei ar trebui să le fie țară. În prezent, Ucraina îmbrățișează ideea unei descendențe căzăcești, cu motive și simboluri pur populare, idei de libertate cu care te naști și pe care se presupune că trebuie să le duci mai departe. Toți conducătorii cazacilor au făcut alianțe și au luptat năzuind spre aceste deziderate, atât cu Regatul Polon, cât și cu Rusia Țaristă, înțelegând că singuri, nu vor putea răzbi. În această oscilație între Est și Vest, ce mai mult ca sigur se propagă și astăzi ca un tăvălug geopolitic peste țară, se remarcă figura celui ce apare reprezentat în sculpturi stradale, aproape la fel de mult ca Taras Sevcenko, poetul național.

DSC_0168
Monumentul lui Bogdan Khmelnitsky din Kiev

Imortalizat triumfător la Kiev, în Piața Sofia, ca cel ce a condus prin luptă armată, năzuințele de libertate ale ucrainiților, pe Bogdan Hmelnițki, poate cea mai importantă căpetenie cazacă, îl găsim cam în aceiași postură triumfătoare și la Moscova, schițat însă nu ca pe conducătorul luptei pentru libertatea ucrainenilor, ci ca pe cel ce întregește prin vrerea sa din 1654, marea familie a slavilor estici.
…iar Tratatul de la Pereislav, încheiat atunci, prin care cazacii ucrainieni jurau credință țarului Alexei de Romanov, intrând practic aproape pentru totdeauna sub dominația ideologică rusească-sperând să răzbească împotrivă polonilor – întărește perfect acest lucru.

wp-image-2107713216
Jerzy Franciszek Kulczycki(1640-1694), nobil polonez născut la Liov, descendent al unei vechi familii rutene. Legenda îl dă ca cel ce a introdus cafea pentru prima dată la Viena, cu toate că aprecieri recente, dau pentru introducerea delicatei băuturi într-una dintre cele mai importante metropole europene, pe un armean. Rămâne însă un personaj interesant, caracterizat și prin gesturi eroice, în timpul asediului Vienei de către turci. Sfârșitul vieții îl prinde la Viena.

Pe post de legiutor literar pentru ucraineni, asumându-și clar rolul de a deștepta prin opera sa, conștiința națională, în vremuri în care norodul nu mai știa de el, rutenii considerându-se “doar buni creștini”, Taras Șevcenko, poetul, s-a născut pe malurile Niprului, aproape de siciurile căzăcești, evocate de multe ori în opera sa. De aici probabil, cel ce transpune în rime cel mai bine pentru ucraineni, dragostea de neam, îmbracă în sculpturile ce împodobesc urbanistic centrele civice din majoritatea orașelor Ucrainei, figura artistului sălbatic cu pelerină pe umeri, având cătare aspră, gata de mustrare, mustață tendențios lăsată să crească, compensând prin proporția ei, lipsa unui păr vâlvoi, spălăcit, ce ar trebui să pornească din creștetul capului și să se sfârșească prins, într-o coadă. Sunt trăsături invizibile, percepute de multe ori voit și care probabil țin doar de închipuirile mele. “Om de pe Nipru”, trăind tot timpul la limita dintre stepă și apă, la limita dintre moral și imoral, trăsături slave, sălbatice, linii latinești domoale, luate de la  moldoveni, frunte și păr drept, ca la slavii apusului sau uneori lipsind, ca la tătari. Mozaic de fizionomii și etnii, specifice zonei unde așa zișii oameni liberi (cazacii) hălăduiau.

wp-image--1211288926
Statuia poetului la Liov, bine amplasată lângă Piața Rynok.
wp-image--1534490947
Stlizare întâlnită pe pereții unui gang ce duce către un grup de locuințe. Se observă instrumentul muzical, cobză, ce de altfel și inspiră cea mai de succes poezie a poetului: Kobzar

Cocoțat comunist pe un piedestal grandios, Iwan Franko, așa cum îl scriau polonezii pe la 1900, privește trecătorii ce se încumetă a lua la pas, trotuarul fierbinte și dogoritor, din fața clădirii universității din Liov. Ucrainenii îl omagiază pe cel care de multe ori, ei îl așază alături de Șevcenko, în galeria elitelor culturale, figură contributoare la deșteptarea spiritului național, oferind numele său, universității de aici. Statuia actuală inspiră calm și grandomanie comunistă, dar nicidecum agitația pe care publicistul o provoca în rândurile autorităților imperiului austro-ungar și a celor țariste, prin scrierile sale naționaliste. Elogiind stepele de la Liov și până la Harkov, văzute ca întinderi pline de țărani fără carte, dar iubitori ai locurilor și tradițiilor populare, dornici de libertate, Franko se înscrie ideologic, în tendința socialistă de a învia conștiințele rutene pierdute. Socialist și panslavist moare, lăsând prin scrierile sale, dorințe neîmplinite de libertate pentru Ucraina, văzută ca urmașă cu drepturi egale a Imperiului Rus Kievean, alături de celelalte două mari ramuri ale familiei slavilor estici, Rusia și Belarus

wp-image--513435316
Universitatea Națională “Ivan Franko” din Liov
wp-image--497907001
Ivan Franko, reprezentare grandioasă, comunistă, monument localizat în fața clădirii universității din Liov, instituție de învățământ ce de altfel îi și poartă numele

Orașele vestice din Ucraina dezvoltă cadre propice afișării figurii celui ce a fost Stepan Bandera (1909-1959), eroul naționalist tolerat în prezent de Occident, al Ucrainei. Figura acestuia apare stilizată pe diferite obiecte, sub forma schițelor simple, înfățișări de student naționalist hotărât, la singura Universitate din Liov cu predare în limba ucraineană, din perioada interbelică, poloneză a Galiției. Sub un nume cu rezonanțe parcă hispanice, se ascunde un personaj controversat în prezent, ce a luptat și s- a aliat cu toată lumea, atingând prin acțiunile sale și dreptul la viață al altor popoare de aici, cu simțăminte naționale bine dezvoltate pentru zonă. Moare cum era aproape firesc, asasinat de ruși (sovietici) la Berlin, după război, lăsând în urma sa, timpului prezent, ideea unui erou modern, luptător cu toată lumea, iubit de ai săi și tolerat în prezent de Occident, datorită conjuncturii, dar mai ales, batalioane de voluntari ucraineni, luptând în Donbas sub culorile și chipul său, stilizate subtil pe uniforme

wp-image-1518300199

Printre numeroasele puncte de interes, pe care doream să le ating la Liov, a fost și acela de a vedea strada ce poartă numele conducătorului cecen, Djohar Dudaev.
Sunt curios și probabil nu o să aflu niciodată, dacă această stradă exista și înainte de 2014 (probabil că nu), când relațiile ruso-ucrainene se desfășurau după alte tipare.
Între timp Dudaeva, spre surprinderea mea situată foarte central (aproape de Piața Rynok) vine să îl omagieze pe cel ce a condus (uneori doar fictiv) prima rezistență a cecenilor față de ruși și anume cea din ’95.
Oricum ar fi, dacă în multe locuri ce țin de estul Ucrainei (dincolo de Nipru), anumite simboluri (denumiri de străzi, statui, personaje naționale pan-slaviste) sovietice, abia suferă sau timid au fost înlăturate, nu același lucru se poate spune despre cel mai mare oraș din partea vestică a Ucrainei. Aici naționalismul îmbrăcă haine diverse, curioase, mergând până la fapte de prețuire pentru personaje controversate, contând doar faptul că, cândva, acestea au avut același inamic comun.

De vizitat

Barul Kryivka si Beraria Pravda

Ambele sunt situate în vechiul centru istoric al orașului, foarte aproape de clădirea primăriei de aici. Din punct de vedere turistic, localurile speculează perfect dorința de a vedea pe viu, naționalismul ucrainenilor, transpus sub diferite forme de speculă comercială. Primul popas îl vom face la Kryivka, bar ce vrea să reproducă atmosfera dintr-un buncăr al naționaliștilor (partizanilor) ucraineni, figuri ce acaparează în prezent mințile înfierbântate de apele tulburi, transpuse pe pereți roșii, din cărămidă netencuită. Nu am recunoscut pe nimeni din aceste personaje, de altfel reproduceri reușite după poze vechi alb-negru, din primul și al doilea război mondial. Pentru ca atmosfera să fie pe deplin similară unui cuib de partizani, din când în când lumina clipește, tributară unui bombardament imaginar, iar boxele reproduc zgomote înăbușite de arme, venite din exterior. Accesul la subsolul unei vechi clădiri poloneze, unde se găsește acest adăpost simulat, se face pentru fiecare client ce dorește să îi treacă pragul, foarte precaut și metodic, joc teatral bine conceput pentru a atrage mușterii noi. Vizor cu ușiță ce se deschide atent și de unde doar cererea unei parole se aude. Pe post de Slava Ucraina!”, aceasta este rostită de fiecare vizitator și pentru câteva minute m-am gândit și la posibilitatea ca acest prag să fie trecut și de către ruși. Introducerea continuă, cu zgomot de închinări de păhărele cu alcool, suprindere din partea mea că omul din spatele ușii știe să salute și să închine în românește, semn că ai noștri au mai trecut pe aici. Ultima etapă e cea mai dureroasă acustic, zgomotul provocat de pistol, prin descărcarea unui glonț orb, pe nesimțite și nevăzute, ducând la palpitații fără rost

Nici o asemănarea (cu toate că aparțin aceluiași stăpân) nu există între barul Kryivka și Pravda, ultimul denumit și “Teatru Berii”
Dacă primul este o evocare a istoriei beligerante a Ucrainei, introducând consumatorul liniștit, dornic să petreacă militărește în atmosfera reprodusă agitat, a unui cuib de partizani imaginar, situat în spatele liniilor inamice, cel de-al al doilea, o berărie, aduce în prim plan sarcasmul și ironia îndreptată împotriva celui ce atacă, văzute ca ultime soluții de respingere, dar și de valorificare turistică a unui conflict.
În funcție de personajele ilustrate sugestiv pe etichetele berilor, băutura din hamei beneficiază de tării alcoolice diferite, pactizând involuntar cu forța politică și militară a personajelor imprimate.
Și din nou, având speculație și iz comercial de succes, clădirea ce adăpostește locul dedicat tradiției berii liovene este situată în spatele primăriei de pe vremea austriecilor. Ca și alte astfel de clădiri din vechiul centru, aceasta trădează influența poloneză ce a supus arhitectural orașul, la rândul său însă, înconjurat implacabil pe toate părțile de zone rurale, bine populate de țăranii ruteni.


Statuia unui zeu al apelor, sculptură ce ornează reușit o fântână arteziană, se află în fața clădirii. Vară de vară, hoardele de turiști însetați, ce nu își mai găsesc locul pe scaunele simple de lemn curbat din interior, își găsesc însă aici, pe marginile betonate, reazăm și sprijin de nădejde.
Apuseană prin linii și gravitatea exprimată, atribute probabil legate de importanța personajului într-o lume ipotetică, mitică, ce ține de zei, ea îmi trezește vagi impresii literare cu valențe istorice.

wp-image--108791297
Legate de timpurile de demult, de oscilații și uneltiri geopolitice, folosite de autoritățile austriace împotriva polonezilor din Galiția și a românilor băștinași din Bucovina.
Toate având la mijloc pe ucrainienii rupți de vremuri din trupul Rusiei Kievene și căutând în tot acest răstimp alianțe și șanse de autodeterminare a neamului lor, luptând contra tuturor pentru acest deziderat național, într-o oscilație ideologică continuă de-a lungul veacurilor, între Est și Vest.

4 thoughts on “Basarabeanca din Liov și zbaterile unei națiuni

Add yours

    1. Cumva, cam așa este. În schimb imixtiunea rusească vrea și ea să profite.
      Cineva celebru în geo-politică, zicea că cine câștigă Ucraina, are Europa Centrală

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: