Operațiunea Est: Ismail, o parte din România Mare

 În prezent, ea nu mai există
Statuia regelui Ferdinand I, din Ismail. Fotografie din anul 1938

În Ismail-ul lui Ioan Chirilă miroase a lebeniță, a pepene și a ceapă verde, aduse din abundență în piața orașului de românii din jur. Ismail-ul de astăzi este fără statuia regelui Ferdinand I al României, dar are statuia generalisim-ului Suvurov, cel nebătut de nimeni, pusă mândru, și probabil pe același piedestal.
În Ismail-ul dirijorului român Musicescu, românii cântă pe moldovenește, pentru că unora li se pare că doar așa, pe un portativ imaginar al popoarelor, lumea asta ar suna mai bine.
În Ismail, miroase a Dunăre, adusă în oraș de vântul venit dinspre mare, a nisip fin, strecurat printre degete de fete frumoase, și a bulgari beți, amețiți de soarele adus și el dinspre mare, de același vânt.
Peste toți însă, sovieticul este încă la el acasă, aprinzându-și flacăra bolșevică la fiecare monument.
În timp ce conflictul din Donbas și Lugansk escaladează noi trepte, iar Crimea re(vine) cu japca la Patria Mamă, Ismail-ul ucrainean, având aproape 70% ruși, îl mai are încă pe Lenin, cimentat de două ori. Unul în fața primăriei și altul în fața autogării. Taras Sevcenko, poetul național ucrainean, este numai o dată. În parc.


Este înaltă, solidă și blondă, iar în costumația oficială a funcționarilor Căilor Ferate Ucrainene, are un aer sobru, milităresc. Cea care coboară aproape din mers pe peronul gării din Cetatea Albă este șefa sau popular “nașa” trenului ce leagă Odesa de Ismail, Marea Neagră de Dunăre sau nisipurile pontice de cele vechi ale stepelor, acoperite roditor de cernoziomul Bugeacului. Mânată de inerție, în cei câțiva pași pe care îi mai face pe peronul gării, își dă jos chipiul, dezvelindu-și părul blond pe toate părțile, după care, oprindu-se, găsește timpul necesar pentru a-și aprinde o țigară, oferind aproape simultan feciorilor tineri îngrămădiți in jurul ei, flacăra mult dorită. Ca și câinele pe lângă stăpân, aceștia se gudurăsc pe lângă ea, foarte conștienți de altfel că fără dărnicia ei, nu ar fi ajuns niciodată la casele lor fără bilet. Insistând mai mult asupra pașapoartelor, decât asupra biletelor noastre, studiindu-ne fețele, de parcă ar fi întâlnit ceva nemaivăzut de ea până acum, această blondă in cămașă albă, marcată de protuberanțe imense, cercei mari și fard aruncat cu dărnicie pe fața hulpavă, ne va permite într-un final să urcăm în tren. Acesta ne va duce de la Cetatea Albă la Ismail, într-o traversare aproape orizontală, a ceea ce a fost odată Basarabia Românească.
În vagon lume multă, mai mult sau mai puțin pestriță, căldură mare, dar mai ales, plutind în aer ca o dorință nespusă, printre copii, femei, bărbați și tineri, pe care curg apele, acel sentiment arzător de a scăpa din acest spațiu torid și de a ajunge într-un final, acasă.
În Ismail, ajungem în plină noapte, după mai bine de patru ore de călătorie. Aproape de miezul nopții traversăm liniile ferate, pentru a ajunge în spatele gării, având în ecartamentul lat, pietrele dintre linii, buruieni și oboseala acumulată, obstacole și tot atâtea probleme evidente. În jur, miros puternic de motorină, vaselină și ulei, amestecat cu lătrăt de câine nervos, puternic amplificat de noapte și mai ales, de liniștea așternută în jur. Pensiunea modestă, curată și “de zona gării”, ne întâmpină cu aer de microb fotbalistic. Joacă Șahtiorul lui Lucescu, exilat din cauza conflictului din Donețk, în vestul ucrainean, pro-Occident și fost polonez. La Lviv însă lucrurile din punct de vedere sportiv mergeau bine. Echipa, chiar dacă nu locală, conducea, lumea din tribunele pline, era fericită, iar atmosfera aceasta reușea să anuleze întrucâtva, dar doar pentru moment, sentimentele negre și frustrarea, cauzate de conflictul separatist, pro-rus, desfășurat în Donbas. Pentru voluntarii ucraineni și soldații simplii ai armatei ucrainene, ale căror chipuri apăreau sporadic, desenate pe pânze, prin tribune, retragerea în incinta stadionului asediat din Donețk, nu a fost cea mai fericită idee. Hotărârea de a apăra această poziție strategică în cadrul orașului, în fața asaltului violent al trupelor separatiste și al soldaților “camuflați” ai armatei Federației Ruse, le-a fost fatal. Chipurile lor, din acel moment, nu vor mai apărea doar prin tribunele stadioanelor, ci din contră, mai târziu, vor “orna” dramatic întreaga Ucraină, amintind tuturor ce vor trece pe aici, că țara este martora unui război în toată regula.


Repartizarea pe camere se face rapid. Preț bun. 80 de lei, cu tot cu mic dejun. În dimineața ce a urmat, acesta nu m-a dezamăgit. Decor curat, cu tablouri celebre, reproduse “estic” pe un suport lucios, după ce în prealabil au fost fotografiate. Dușul merge de minune, ducând de pe mine, stratele succesive de sare și transpirație, depuse. Urmează o zi, cu explorarea unui oraș, complet nou pentru mine, situat lângă Dunăre, lângă România, cândva făcând parte din România Mare…dar țânțarii își spun ultimul cuvânt. Adormim.
Câteva corturi cu șlapi din plastic, lângă un stadion vechi, cu rădăcini sovietice. Microbul fotbalistic nu dispare. El apare, din când în când, spasmodic, aducându-mi aminte. Din această cauză, caut stadioanele pe unde trec și așa am dat și de românii din Ucraina, negustori vrednici de produse sub coviltir, lângă un stadion vechi. Doar ochii care mă urmăreau atent, mi-au dat de înțeles că ceva nu e în regulă. Apoi, o voce într-o românească ciudată, mi-a cerut o țigară. A fost startul unei discuții, în care am aflat, că românii se tem de SBU-securitatea statului ucrainean. Statul Ucrainean e precaut. Episodul Donbas și Lugansk, nu trebuie să se mai repete. Suntem în sudul Basarabiei, unde în prezent, rușii dețin o pondere importantă din totalul populației. Românii, atâția cât mai sunt, sunt divizați în români și moldoveni, iar autoritățile de la București, se luptă fără vlagă, ca statul vecin să elimine acest statut.

Stadionul din Ismail:


În aceea zi, graiul românesc, nu l-am mai auzit, pentru o bună bucată de timp.

Imagini din autogara orașului

Pizzeria Celentano, cu ceva timp înainte de orele amiezii…

O tipă hotărâtă, cu un rucsac în spate, intră în pizzeria elegantă din centrul orașului, botezată cu ștaif, în cel mai pur stil italian, cu nume de cântăreț celebru. Ademenită cu Marea, pe care chipurile, ar găsi-o aici, în locul în care nisipul fin, de lângă Dunăre, biciuie tot, Sarmite sfârșește dramatic, abandonată într-un final la Ismail. Trecând peste dezamăgirea eșecului și răzbind printre pliante locale dedicate călătoriei, alege tenace tot Marea, cu împletirea furtunoasă dintre Ea și Dunăre, în locul în care calmul satul pescăresc Primors’ke reprezintă punctul turistic cel mai apeciat al deltei ucrainene.
Până atunci însă, tânăra, din Țările Baltice, ne va însoți peste tot prin orașul cu străzile albe, poleite cu nisipul fin, venit aici doar de dinspre Dunăre și fiert laolaltă cu oameni, cu case și cu tot ce are, de un Soare nimicitor, adus de Marea, ce bântuie fantomatic închipuirile Sarmitei…

Sarmite și noi prin Ismail:

Pizzeria Celentano, ne aduce din nou în interiorul ei. Lume multă, orele amiezii, atmosferă de bere și de mâncare ieftină. Miros de prăjeală și bulion artificial.
Stăm, de data aceasta la o masă în interior, iar alături de noi, stă și Sarmite, solida baltică, apărută providențial.
O doamnă, cere voie să se așeze pe locul liber rămas. Curioasă ne privește, în momentul când vorbim. În rusă, ne spune că limba noastră este vorbită și de soțul ei. Medic. Doi copii, ambii plecați în România, obținând mult râvnitul pașaport european. Ei au rămas, în micul Babilon, cum plastic se exprimă la adresa Ismail-ului, referindu-se la numărul mare de etnii, care trăiesc aici. Deși este rusoaică, părerea ei despre Putin, nu este una favorabilă, liderului rus. Profităm de faptul, că frumoasa clădire a muzeului, este pe partea cealaltă a străzii și demarăm în grabă. Luminile din camerele muzeului, se deschid doar pentru noi. Suntem singurii vizitatori la aceea oră. Din nou, un preț derizoriu, de câteva grivne. Singura data, când am o exaltare, în fața exponatelor, e când ghidul, vorbitor doar de slavă, îmi arată poza veche, interbelică, cu statuia regelui Ferdinand I, de lângă catedrala orașului. Era pe timpul României Mari. Acum, lângă catedrală e Suvurov călare, biruitorul otomanilor, la Ismail. Se întampla pe 22 decembrie 1790, când puternica garnizoană otomană de aici, cădea sub asediul furibund al trupelor imperiale rusești, conduse de acesta.


Printre casele micuțe, mai mult sau mai puțin degradate de vremuri, atmosfera este încinsă de un soare dogoritor. Puțin după miezul zilei, agitația e mare, iar oamenii cară în spate, saci cu diverse legume. Piața agro-alimentară este aproape . O stradă scrisă bilingv, în rusă și ucraineană, îmi atrage privirea. În curând va veni toamna, iar piața este aglomerată. Aud vorbindu-se românește. Țărani români, din satele Basarabiei. Agricultori sau bișnițari de legume. Discut, dar din nou sunt reticenți. Îi îndemn să își facă pașaport românesc, dar nu mai au chef. Își spun moldoveni, iar motivul este unul simplu: așa le scrie pe acte.
Plec, dar unul îmi spune…după atâția amar de ani, rusul îți intră și în sânge, chiar dacă nu l-ai avut niciodată în familie.

Imagini de pe străduțele laterale ale orașului:


Pe plaja dezordonată de lângă Dunăre, femeile își etalează trupurile voluptoase, bronzate de soare. Câțiva bulgari beți, stau la umbră. Agităm apa Dunării, cu picioarele. Pe celălalt mal e România. Cetățeanul turmentat, apare invariabil. Are slipi vechi și ceas, model sovietic. Este trecut bine de 60 de ani. Cere bani pentru o bere. Îi primește. Câteva grivne. Mă întreabă de unde sunt. Îi spun că sunt român, după care, încep să râd și îi spun că sunt moldovean. Mulțumit de berea căpătată moca, dă din mâini și din cap, dezaprobator, spunând…românii, același lucru cu moldoveni. Cumva, am cumpărat această afirmație.


Odată cu sfârșitul anilor 1400, Ismail-ul intră sub influența directă a Porții Otomane. Ulterior, orașul împreună cu satele din jur, este transformat în “raia”. Se construiește o cetate, în care va fi cantonată o importantă garnizoană otomană. Ulterior, aceasta, considerată de către mulți strategi militari ai vremii, ca imposibil de cucerit, este trecută prin foc și sabie de armatele lui Suvurov, într-unul din multele războaie ruso-turce. Bătălia este evocată printr-o interesantă dioramă, aflată în interiorul micuței moschei, singura dovadă palpabilă, ce mai amintește de prezența turcească în zonă. Primul imn național rusesc, “Să sune tunetul victoriei”, este inspirat din această bătălie. La ordinul lui Suvurov, sunt măcelăriți peste 25.000 de turci, doar 9000, fiind luați prizonieri.


Tot timpul, Ismail-ul a avut și va avea un rol strategic, militar, deosebit.Gurile Dunării îi conferă acest lucru. În oraș, Marina Ucraineană, are o prezență puternică. Grănicerii, prin imediata vecinătate cu România, sunt și ei prezenți. Reținem însă, prezența unui monument al frăției grănicerești, dintre păzitorii hotarelor sovietice și cei ucrainieni. În plin conflict ruso-ucrainean, frăția și recunoștința ucrainenilor pentru cei care le-au creat țara, încă persistă.

Imagini din zona portului. Reține atenția, monumentul dedicat “glorioasei armate sovietice, eliberatoare”, în cel de-al doilea război mondial .


De Sarmite ne despărțim, târziu, către seară, cu promisiunea că ne vom revedea, în autogară, în dimineața ce va urma. Căutăm un taxi. Picioarele ne dor. Primul taximetrist ne refuză. Nu îi putem explica unde să ne ducă. Fac ca trenul, la propriu, șuier, dar degeaba. Omul nu se prinde. Al doilea e ocupat, iar un al treilea, tuciuriu, ne face semn să ne apropiem. Ne va duce el și pare că a înțeles, unde dorim să ajungem. Într-o Volgă veche urcăm, iar după ce mașina se urnește, o românească perfectă, provoacă fisuri, caroseriei sovietice în interiorul căruia suntem captivi:
-Ce faceți pe aici, măi fraților!?
Este țigan moldovean, după spusele lui, este căsătorit cu o moldoveancă…în fine, româncă de aici, din Ismail. Nu are pașaport românesc și nu știe dacă o să își facă. Doamna lui are însă, iar cu ajutorul lui, a devenit educatoare. Taman la București, școlită. Iar beneficiile, se pare că vor mai urma.
Îi cer facebook-ul, dar nu are. O rețea similară de socializare, rusească, cu nume alambicat, are câștig de cauză.
În curtea stabilimentului, intrăm după mai bine de zece ore de umblat.
De data asta, joacă Dinamo Kiev. Joacă la Kiev, pe stadionul propriu, iar lucrurile par a fi normale.
Drumuri Bune, Drumuri de Poveste!

7 thoughts on “Operațiunea Est: Ismail, o parte din România Mare

Add yours

  1. La pierderea geografica si politica a sudului Basarabiie si-a adus obolul mai multi. Unii dintre basarabeni au incercat in 1946 sa o readuca laex- RSSM, dar Centrul s-a opus. Apoi s-a lasat o tacere pe ambele maluri ale Prutului. Cand N Ceasescu a pomenit de problema Basarabiie la congresul al 14-lea peste o saptamana a IZBUCNIT revolutia… Acum sudul poate fi readus doar prin romanii, care asemenea taximetristului in fiecare zi le da de inteles localnicilor ca ei sunt straiini acolo. Cu cat mai mult vor auzi ucrainenii si rusii sovetizat de acolo de vorbirea ramaneasca vor intelege, ca timpul joaca spre Adevar. Va amintiti ce MIRACOL a produs la Chisinau venirea ansamblului MONDIAL ???!!! Probabil ca romanii din sudul Basarabiie si Moldovei istorice ar trebui vizitati mai des. Cine stie cum se numea pe timpul actualul oras Bțlkov ??? De ce o insula poarta numele Limbii ???

    Liked by 1 person

    1. Mulțumesc pentru interes 🙂
      În incursiunea mea din 2015, am văzut mai multe zone, care au aparținut României sau au legătură cu România, dar nu au aparținut niciodată României. Cum ar fi Transnistria, de exemplu.
      Dacă excludem Transnistria din ecuație, această zonă mi s-a părut cea mai ruptă de trecutul românesc. Chiar și în Transnistria, am auzit mai mult românește, dar acolo i se zice moldovenește. 🙂 Un râs amar…
      Apoi, anul acesta am fost la Cernăuți. Pe stradă, timp de trei zile, foarte puțin am auzit românește.
      Eu în Ismail, dar și la Cernăuți, am vorbit ca prostul, as putea spune, tare pe stradă, pentru a stârni interesul. Reacții slabe sau cel mult de oameni temători. Nu știu la sate cum este.
      După mine, tot ce e la Ucraina e super slavizat.
      Să sperăm că vom avea totuși fibra tare și vom realiza totuși ceva.

      Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: