Alexandru Borza, fondatorul Grădinii Botanice din Cluj-Napoca, părintele botanicii româneşti, dar şi preot greco-catolic, şcolit la Blaj, jud Alba, făcea în preajma anilor 1920, primele propuneri, ca resturile unui vechi platou calcaros, localizat la marginea dinspre Arieş a masivului Muntele Mare, unitate componentă a Apusenilor, să intre în componența unei rezervații ştințifice, de natură botanică, geologică, dar şi peisagistică. Sunt primele demersuri de includere a unei zone deosebit de sălbatice, dar şi de importanța ştințifică, în ceea ce mai târziu se va numi, Rezervația Scărița Belioara.
